Mă pregăteam să curăț ridichi. Dar n-aveam. Nici varză. Așa că am făcut o mică salată de sfeclă cu ceva hrean când m-a cuprins o căldură în tot corpul care s-a dus direct în cap. Mă-ntind. Amețeala trece. Îmi zic: E ACV. Nasol! Medicul de pe Salvare zice că nu e ACV, că dacă era până acum nu mai vorbeam iar unul din brațe mi-ar fi stat. Sunt deja în camera de gardă a Municipalului cu aparate pe mine ca-n rachetele americane. Totul piuie, latră, urlă, care face un limbaj numai de doctori înțeles. Fac semn unei surori că fac pipi. Vă aduc plosca. Nu e nevoie, pot merge. Nu. Nu fac că intervine un fel de jenă față de zece sau cinșpe doctori și asistente care înconjoară paturile din gardă. Vă ducem la salon, trebuie să rămâneți la noi. Asistenta din cardiologie îmi spune același lucru: Numai la ploscă. Mai rezist puțin și mă ia la operație. Ceva pe inimă. Apoi, alt salon. N-am încotro și iau o ploscă. Brusc, în salon, 18 mi se pare, intră toate studentele la medicină din țară ca să vadă bolnavii. Că, deh, e universitar. Nu mai fac. Profit că se golește spitalul și mă duc la wc. Ce simplu! De acolo îl văd pe generalul Manole scriind în Constituția lui: Fiecare cetățean al României trebuie să aibă plosca lui. Scrise și amenzile, și fugărirea prin țară și expunerea prin târguri. De a doua zi, noua prevedere a fost pusă în practică, știri la radio. STS-ul a dat fiecărui român câte o ploscă și i-a aliniat pe Calea Victoriei. Milioane de oameni cu ceva între picioare. De câte ori bombardau talibanii, ploștile se umpleau de frică. Trecea o mașină a securității, strângea recipientele și le ducea în sect 1, la Clotilde Armand. În acest timp, alte camioane aduceau ligheane pentru spălatul pe mâini. Milioane de ligheane. Oamenii se spălau acolo în stradă fără apă și fără săpun, că așa văzuseră și la teve, la președintele Iohannis. Apoi, recipientele reveneau și totul o lua de la capăt. Cine voia să meargă la wc era operat. De orice. Deschid fereastra salonului. O pâclă de bunăstare la orizont. Vine de la Primăria Bucureștiului care tot dă bani la înălțarea Catedralei Neamului. Tot mai mare și tot mai mare. Când să mă retrag de la geam ca nu cumva să cad de la etajul zece, intră asistenta și-mi zice: Dle Denis, v-am adus colesterolul. O bulină mică, albă, cu semn că poate fi tăiată în două. N-o vreau. O arunc spre Calea Victoriei și am auzit că a nimerit un recipient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: