Suntem la mine și din tapetul de viniluri alegem un Grandfunk Railroad să ascultăm. Ușor, cu câte o vodcă mică. Dacă e posibil ca în folkul bun, ăla de-afară, să ai titluri de melodii ca Mi-am uitat chiloții pe pian sau Blues ca să nu se mai strice chiveta la noi nu-i așa, spune Doru Stănculescu cu pisica mea în brațe. Și linia melodică e supusă cenzurii. De ce e așa de ritmat, de ce refrenul e lălăit și nu conține cuvinte ca tinerii, balcon, înălțimi, realitatea omului nou și alte tâmpenii? Până îți iei atestatul de solist îți trebuie nervi de oțel. Niște oameni strâmbi îți judecă muzica. Trebuie să duci câte un demo și nu știi ce să faci, că poți fi respins din faza asta. Îți spun eu că, Bob Dylan a avut mare noroc că s-a născut acolo, aici n-avea niciun pic de șansă. Nu cânta nici măcar la vreo casă de cultură în Bărăgan. La noi nu poți cânta decât despre soare, fără verbe, și despre valurile mării pe care plutesc vapoarele când se-ntorc. Am să încerc să fac ceva la Arhitectură, să vii și tu, tu ai gustul sigur, de la tine accept orice critică. Nu mai aveam ce mânca. Cristina, soția mea, ne-a dat 11 lei și ne-a trimis la UNIC să luăm un kil de parizer. Am, continuă Doru la coadă, cu cine face un concert. Cu Nicu Vladimir, Mircea Vintilă, mai sunt. Problema e dacă să-l iau și pe Minghiat, de la tine știu de el. I-al, i-am răspuns simplu, în timp ce parizerul din fața noastră se termina. Luați mai puțin!! Am auzit că se cântă bine pe plajă la 2 Mai. La foc. Așa e. Treci pe acolo. Sunt Gabi Căciulă, Nicu. Cristina ne-a făcut o oală de sandvișuri și am trecut la Johnny Winter, chitarist de excepție. Haleam și ascultam. Ce-i cu arcul ăla pe perete? Într-adevăr, aveam un arc pe perete. Stricat. E vechi, zic, nu mai poate fi utilizat. Îl țin de hohă, de frumusețe. Dă-mi-l mie, îl reface și ți-l aduc. L-am dat jos și i l-am pus în brațe. Și a plecat. Am strâns. Cristina mi-a spus: Să nu-l chemi la serile tale de poker, n-are bani. Cântă doar bine, bine de tot. Ne mai cântă la facultate. Fumam amândoi, am aerisit, și ne-am hotărât să mergem să căutăm o pereche de chiloți de damă pe care s-o uităm pe pian. Am luat-o spre Unirea. Atunci, în anii 70, nu se găseau decât chiloți cu crac, din ăia care se duc iarna la închisoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: