Pe la orele 9 seara pe holul de la cardiologie este adus un pian în culorile cardio: negru, roșu și negru, de două ori negru. Noile metode din cardio mondială susțin că muzica face bine la sănătate, cultură, și când ești cu gagica. Cine știe să cânte la pian? Păi, la noi pe etaj nu știe nimeni. Am salvat eu onoarea secției și am cântat Noi suntem floarea mândr-a țării. Frumoasă melodie, o știam din armată. Nimeni nu m-a acompaniat, nici voce, nici ritm din termometre, tensiometre sau perfuzii. O doamnă din salonul 23 m-a-trebat dacă știu Bach. La pian nu știam nimic, puteam doar să-i fluier vreun concert de la Atheneu. N-a vrut. Așa că asistentele au luat pianul și l-au mutat la secția surdo-muți. Că ăștia vor muzică de mici. M-am retras la mine în salonul 18. Era abia nouă și zece, deci aveam timp să mai ascult ceva din gmail-ul meu. Aici îmi vine toată muzica din lume, ultimele noutăți . N-am vrut Stones, îi știu pe dinafară, n-am vrut Canned Heat, așa că am extras un album al grupului din Dublin, Thin Lizzy. Mi-am pus bluzul The Sun Goes Down, altfel un rock celebru, dar cu varianță de blues. Urma apoi Whiskei in The Jar. Moment în care în salon a izbucnit o revoltă: Dle, nu suntem la discotecă. Sau: Ce exemplu dai copiilor sau nepoților? Dle, nu ți-e rușine să asculți asemenea porcării? Ăsta, ultimul, era pacientul care se uita pe telefon toată ziua și urmărea forbalul. Oricare. Cu CFR Cluj ne-a secat de toate puterile. Mi-am mai pus The Boy Are Back In Town și am stins. Aveam pe noptieră masa de seară. M-am întins și am desfăcut iaurtul. Nu era rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: