Nu trecea întotdeauna pe la noi prin sat. Când venea, se ducea la cârciumă, se schimba într-o cameră și-apoi dansa în salon. Singură, fără muzică. Dansurile ei erau deapre oameni, necazuri și copii. Despre arsura de la degetul mic sau despre bărbatul plecat de acasă. Despre război, liniște, berze sau spaime. Despre naștere, moarte sau călătorii. Câteodată plângea sau schița câte un zâmbet. Naiba știe când. Se unduia, se suia pe mese sau în poala vreunuia din salon. Se auzea doar un foșnet de rochie și-un ritm ținut în scândura parchetului. Totul dura zece minute. Obosea și se așeza la o masă. Noi ne ridicam și-i duceam câte-un franc. Cât aveam. Era mulțumită. Câteodată ghicea. Îți oprea palma, te așezai lângă ea și ascultai înmărmurit. Mi-a zis că vin de departe. Că n-am treabă cu meleagurile de pe aici. Și nici să n-am. Că vor dispărea curând luate de niște nori negri, vălătuci, vălătuci, și duși departe, departe, acolo unde se adună păsările cu cioc albastru și mâini de om. Se uita la mine și-o credeam. Mai spunea: fata care-ți va fi dragă poartă un batic înflorat, un model nemaivăzut prin regiune, ceva cu roșu și alb și crengi de marmură. Du-te după ea, treci cele trei fluvii albe ca laptele și așează-te la umbra pieptului ei. Hai, du-te, am obosit. Rămânea pe gânduri. Pe ușa batantă a salonului intrau lilieci cu flori albe. I le dădeau. Ea se ridica, lua florile, făcea o reverență și se ducea să se-mbrace. Ieșea apoi așa cum a venit. Toată o liniște, toată o credință, toată un vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: