Arătarea

Cum se numea arătarea care se aciuase la noi în sat, habar n-aveam. Cert e că ne cam făceam griji. Dacă ne fura caii? Dacă aripile căruței? Dacă vreun copil? Era stranie. Părea rea. Intra, de exemplu, la băcănie și nu cerea cu mâna un kil de făină, ci cu ochiul. Cu ăla din frunte. Cu dreptul cerea țuică iar cu stângul cerea restul deși nu dădea niciun ban. Ne arăta buzunarele goale. Vântul care bătea prin salcâmii înalți trecea și pe acolo lăsând să se vadă niște găuri mai, cât capacul de la putina de brânză. A cui era? De unde venise? Cine o primise în gazdă? Întrebări la care nu știam să răspundem. Cert e că ne cam temeam de ea și-ntr-un final i-am spus cu toții Monstrul. Stătea într-o stână părăsită și seară de seară cânta. Bea țuică și cânta. Versurile ei imaginau picioare de pian lângă care-și lăsase șosetele. Căni de lapte care se umpleau singure, câini care o acompania la clape și mii de insecte care îi aduceau miere și apă. Versurile ei aminteau de copilărie, de frumusețe, de o fântână în care se scăldase până la 16 ani, de o mamă frumoasă care-și luase câmpii datorită unui soț bețiv precum și despre primii ani de școală, nu mulți, în care umbla cu un rucsac cu caiete albastre și goale. De câte ori cânta pe prispă, cerul tăcea. Apărea și câte un șarpe care asculta încolăcit pe gutuiul vecinului. Avea, deci, audiență. Și totuși cine era? De unde apăruse așa cu tristețile ei nedeslușite, amare și molipsitoare? Cineva din sat a vrut să-i dea niște bani, altcineva dorise să o ia la școală, o femeie o luase la cor, o alta prin ogradă să-i ude florile, iar primăreasa, una Lenuța Clemenceau, o tunsese și vru s-o ducă la doctor ca să vază pricea ochiului în plus. Monstrul însă nu s-a lăsat desprins niciodată de pe prispă. Absolut niciodată. Cântecele ei făceau ocolul pământului și se întorceau tot triste, tot molipsitoare de parcă omenirea era la fel ca ea. Și cred, îmi zic eu acum, la zece ani de la povestea asta, că așa și era.