În 20 decembrie, acum 27 de ani, la ușa mea de serviciu a bătut Horia Ivan. Vecin cu mine pe scara de serviciu, înalt, logoreic, beam împreună, doi copii și mi-a zis: Diseară, Denis, să ieșim la statui, la Universitate, pe la 7, 8, că deja a început ceva la Timișoara o revoltă împotriva lui Ceaușescu și vine și aici. Să fim acolo. Ăla trebuie răsturnat de noi, de noi doi. N-ai ascultat la radio? Ce radio? Europa Liberă. Nu, că n-am radio. Și ca să ascult astăzi ce-au zis ăia ieri mi se pare o nerozie. Și-apoi, ceva nu e-n regulă cu Europa asta, nu-mi plac ăia care vorbesc, îi știu din țară și știu cum au plecat și în ce condiții, înțelegi?, dar bine, ieșim pe la 7.
La statui nu era nimeni. Lumea aștepta troleul. 84, 85, ce-or mai fi fost. Nimeni nu părea preocupat de nicio revoluție. Nici fata aia cu ochelarii opaci, cu plasele pline de cartofi, nici băieții ăia cu ghiozdane, nici nimeni. Venea troleul, se cobora, se urca și gata. Noi tremuram pe acolo. Mai stăm puțin, zicea Horia. Numai puțin, abia e șapte jumate. Am mai stat până la zece și n-a venit de la Timișoara nimic. Ne-am dus acasă. Mai ales că io mă sculam la patru. Pisica m-a așteptat și mi-a zis că la televizor au vorbit Ceaușeștii de dușmanii țării, de agenturile străine, de am uitat ce.
Pe 21 decembrie 1989 când am ieșit în oraș, pe la cinci, am știut că se va întâmpla ceva. Sute de autobuze de la ITB cu oameni cărați de prin instituții așteptau să vie duse undeva. Io și Meluș Negrescu nu ne-am mai dus la serviciu. În lumina a ceea ce se auzea era clar că va fi o revoltă. Trebuia însă să vedem cum și unde și mai ales să participăm și noi. Să știm că l-am dat jos pe tărănoiul ăla de Ceaușescu. Piața Sălii Palatului se umplea de lume. Acolo avea să fie, ne-am zis. Iar lângă noi au apărut colegii noștri Țiței Dumitru, Leahu Valentin și Cătălin Trandafirescu. Când s-a rupt manifestația, noi ne-am dus la Inter și n-am mai plecat de acolo. Doar Cătăin a fost arestat în gura mnetroului și dus la Jilava. Noi am rămas până au golit tancurile piața, pe la ora două din noapte. Ne-am dat seama atunci și ne-am și spus-o că lumea se va schimba și pentru noi, că ne putem face alte cariere, că, în sfârșit, vom putea călători, că în sfârșit aia, în sfârșit aialată și că viitorul este al nostru și al oamenilor de pe lângă noi, care unii mureau alții nu. Am părăsit Piața de la Inter împreună cu Irina Corbu, (între timp decedată) și Radu F. Alexandru, repetând ce vorbisem cu băieții: libertate, ceva, ceva mai bine, ceva, ceva și mai bine. Era ora 6 a dimineții de 21 decembrie 1989.
Au trecut 27 de ani și lumea s-a schimbat într-adevăr în mai bine și în mai rău. Între timp, în anii ăștia, românii au început exodul, au început să abandoneze școala, guvernele care i-au condus au renunțat la autostrăzi, sănătate, sport și învățământ, reușind să aducă România la starea primitivă de a cultiva cârnați și a-i scrijeli. Unul scrie pe ei cârnați Trandafir, alții cabanoși, dar cârnatul e același.
Că de lumea de afară noi ce să mai spunem? Societatea aia e și ea într-o continuă mișcare: se omoară ambasadori, se intră cu camioane în mulțime după o veche melodie românească. Dar noi nu participăm la tevatura mondială. Nici la aia culturală, nici la aia spațială, nici la aia muzicală, nici la ailaltă. Noi stăm și șergem cârnații vechi cu ulei ca să fraierim un cumpărător că-s proaspeți.
Și ar mai fi de zis, dar după 27 de ani te revolți că-l mai vezi pe Ion Iliescu dând sfaturi de una alta.
Denis
P.S. În același an, 1990, Horia Ivan a emigrat în Italia, la Roma. A arhitecturit ceva pe acolo, că era arhitect. Am auzit de la Costin Petrescu, fostul Phoenix, că a murit acum vreo cinci ani. Dumnezeu să-l odihnească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: