Cetăţeanul Vasile Bici din Hamangia stătea pe WC-ul din fundul curţii. Cu coatele pe genunchi şi cu pumnii-n bărbie, Vasile Bici scruta orizontul prin câteva crăpături ale uşii. Ce să mai spunem? Era o linişte colosală, un cer senin şi-o iarbă deasă, cosită proaspăt, drept care dragul nostru Vasile Bici gândea. În tăcere, ca să nu deranjeze scenografia propusă.
Cetăţeanul Vasile Bici : Am o curte destul de mare şi terenul e prost folosit. În loc de lalele, anul viitor am să pun varză. Florile şi-aşa mi le fură tot timpul vecinul şi le vinde la piaţa din oraş, iar judecăţile la care-l târăsc nu-mi dau câştig de cauză, pentru că o nepoată de-a lui trăieşte cu judecătorul. Nu am să mai pun nici cartofi. Barabulele sunt motiv de gelozie. Vecinul ăstălalt vine şi mă întreabă câţi saci scot la hectar, da’ ochii lui stau numai pe ţâţele si fundul nevesti-mii, ba chiar cred că e în stare să se culce cu ea, dacă nu cumva au şi făcut-o. E mai simplu să nu mai pun cartofi. Nu mai pun. În fundul curţii am zmeură. Nici cu asta nu-i bine, pentru că vine ursul şi mi-o mănâncă. Asta n-ar fi nimic, da’ odată intrat în curte animalul vine la geam şi intră în vorbă cu mine. Îmi spune să nu mai citesc Sadoveanu, că-mi pierd timpul. Să citesc doar Chuck Palahniuk şi Charles Bukovski, iar din ăştia noi, autohtoni, doar pe Hertha Muller. Discuţiile despre literatură cu fiorosul animal mă obosesc peste măsură. Pentru că eu am alte gusturi. Citesc numai Buzura, Beniuc şi Blandiana, cei trei B ai literaturii române, din care nu reţii nimic da’ poţi să te gândeşti la altceva în timpul ăla. Ar fi mai simplu să nu mai cultiv zmeură. Lângă zmeură am pogonul de ceapă. Cu ceapa-mi convine, pentru că în fiecare seară vine vecina de peste drum la furat. Când se apleacă să culeagă şi nu-i nici nevastă-mea acasă, mă reped şi-o siluesc pe la spate. Îi place, nu-i place, n-are ce să zică, că altfel o dau la Evenimentul Zilei. Aşa că ceapa o mai ţin. Ăia patru cireşi care-mi cresc între roşii şi leuştean îi tai. Îi tai şi construiesc o catedrală. O să-i spun a Neamului şi n-o să intre în ea decât americanii, că românii nu obişnuiesc, ei se roagă la Dumnezei care n-au valoare de piaţă, altfel s-ar vedea. Lângă Categrală fac o piaţă în care-i adun p-ăştia din Hamangia şi-i pun să asculte câteva programe electorale ale nu contează cui, pentru că sunt identice. Fac apoi, lângă răsadul de ardei, un iaz cu mult peşte, pe care noapte mi-l fur singur şi dau vina pe Tanţa, cea care are buticul pe strada noastră, şi asta numai pentru că idioata n-a vrut să se culce cu mine. Între răsadul de pepeni şi cel de usturoi fac un studio de filme. Aici produc numai filme româneşti. Puţine, pentru că toate ies false, n-au dialoguri şi nici poveşti. Filmele nu le export, le rulez în catedrală, ca să pot aduna locuitorii Hamangiei la un loc, la un act de cultură. Cultura nu interesează pe nimeni, aşa că am să demolez studiourile de filme şi am să cultiv cherestea, pentru că e singura care merge la export. Lângă prispa casei, în faţa ei, am să ard busuiocul şi-am să-mi fac un chioşc. Acolo adun toate animalele din Hamangia ca să ne uităm la televizor la emisiunea „10 pentru Hamangia”. Ce să mai fac? Cum să folosesc la maximum tot pământul? Mă mai gândesc.
Începe ploaia. Un fulger se abătu peste cutia de lemn a WC-ului. Se iscă un incendiu. Sinistrul arse din temelii solitara construcţie şi-l carboniză pe cetăţeanul Vasile Bici în poziţia şezând.
Expediţia care a poposit peste secole în Hamangia nu şi-a putut explica niciodată poziţia cetăţeanului Vasile Bici, nici fenomenul care a stat la baza formării statuii şi nici n-a aflat vreodată numele omului rămas stană de piatră. Îl luară cu grijă şi-l duseră la muzeu. Datorită poziţiei, numiră exponatul „Gânditorul de la Hamangia” şi-i puseră preţul biletului „de intrare” 2 euro.
Din volumul de proză scurtă Japonezul Albastru în curs de apariție, ediția a III a, de Denis Dinulescu
Excelent Denis, excelent...
RăspundețiȘtergere