Stăm pe balconul salonului cu perfuziile după noi. Nea' Moise spune ceva de roşiile lui din Tâncăbeşti, ceva că dacă stă departe de ele ruginesc sau le mănâncă păsările. Nea' Moise este internat pentru cervicală. Îi pun alta sau mai multe, nu s-a înţeles exat după relatarea lui asupra discuţiei cu medicul. Că poate de metal. Un înlocuitor de metal, sau poate un cauciuc colorat, materiale care pot înlocui cervicalele cu succes. Aşa o fi, îi dăm dreptate.
Suntem la etajul şapte şi peste albastrul oraşului nu apare niciun nor. E doar ceva praf puternic, adică poluare în zona Delfinului, fostul Circ al Foamei de pe timpul lui Ceauşescu. Şi totuşi, în balcon apare un porumbel vechi. Ne dăm seama de asta după mantia-i kaki şi veche, după casca oţelită de infanterist. Şi aia roasă şi ruginită cât cuprinde. Zice că vine de la Mărăşeşti, unde armata română are nevoie de ajutor. Colegii mei îl privesc cu teamă, înţelegere, miştocăreală spunându-i că suntem în 2015 şi că Mărăşeştiul s-a terminat de mult. Eu îl iau în serios. Şi sunt dispus să merg cu el pe câmpul de bătălie.
Dau perfuzia jos, iau un halat alb, o bonetă, pasta de dinţi, papucii. La Mărăşeşti, bombele germane cădeau în neştire. Tranşeele erau pline de soldaţi români care mai de care mai răniţi, mai morţi sau mai dispuşi de un atac surpriză. De cum am ajuns am fost luat în primire de o femeie foarte frumoasă, Ecaterina Teodoroiu, care mi-a dat o puşcă şi-un steag. Am atacat amândoi. Nemţii s-au speriat şi au fugit înspre Târgovişte. Noi doi după ei. Măcar că eu eram îmbrăcat de spital, dar vitejia mea umplea cu verde, roz şi albastru orizontul şi făcea ca gloanţele să ne ocolească.
În tabăra de noapte ne-am îndrăgostit. Focul încetase şi atunci între mine şi Kati, cum aveam să-i zic toată viaţa, s-a declanşat un fior al iubirii. Ne-am sărutat şi sărutul ei mi-a scăzut tensiunea, aşa că i-am spus: hai, la spital, ai să vezi că acolo putem trăi sănătoşi până la adânci bătrâneţi. Dar nemţii?, n-a-nţeles ea. Lasă-i, îi zic, vin din urmă băieţii.
Ajunşi în salon, am apucat masa de seară. Am făcut prezentările în tot spitalul: Io şi Ecaterina Teodoroiu. Ne ţineam de mână, astfel că acele care-mi veneau din perfuzie se împrăştiară pe jos. Sora şefă ne-a repartizat un salon separat. Alb, alb imaculat în care noi am făcut dragoste. Multă dragoste, învioraţi de masa de seară la care avusesem macaroane fără zahăr. Am adormit.
A doua zi m-am trezit singur. Kati îmi lăsase un bilet: "Băiete, fă-te bine la cap şi hai pe front. Ţara are nevoie de tine".
Cu o lacrimă-n colţul salonului m-am întins cuminte pe pat. Acum asta fac: mă fac bine la cap. Îmi pun flori în urechi, coroane de salcie, ascult Royal Blood şi caut finanţare la ARCUB pentru a-mi echipa o armată cu care să atac Germania.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: