Fundeni 1

Noaptea, spitalele, ca şi oraşele sau ţările sunt mai mari. Fundeniul pare un oraş asediat de fluturii nopţii. De miliarde de fluturi uriaşi ai nopţii. Culoarul care te duce la lift, dimineaţa are zece metri, noaptea două sute.

În primii zece metri ai plimbării pe culoarul nopţii treci prin copilărie: mama nu-ţi dădea voie să te joci cu furculiţele de argint, tata era plecat, mama-ţi spunea ceva de bine, că adică bea untura aia de peşte mai repede, tata era plecat, mama te trăgea în sus şi în jos ba la grădiniţă, ba la şcoală, ba pe la câte o prietenă de-a ei care se mira cum creşti cât alţii în zece, tata era plecat.

În alţi trei zeci de metri treci prin adolescenţă: primele mingii de basket, primele flirturi, o bicicletă furată nu se ştie de la cine, Bob Dylan, tata la Ghencea Militar sub o lespede groasă pe care scrie PCR 1921 ceva de genul ăsta, liceul plin de fete care cuminţi, care nu prea şi diriga care te aprecia pentru compunerile cu Ana are mere.

Sora te strigă să-ţi facă injecţia. Injecţiile de fapt. Una în burtă, una în mână, una în ceafă, una în călcâi, în total trei sute de injecţii. Nu mai ieşi la plimbare, rămâi în salon. Vecinul de pat, Emil, doarme şezând în fund, ascultând radio. RRA. Acum sunt melodii cu Eross Ramazzoti. Să fi dansat în salon? Nu l-am trezit, mă gândeam că noaptea e cel mai bun sfetnic, dar nu descoperisem încă pentru cine. Era ora trei.

Noaptea, cum spuneam, toată noaptea lumii îmi intră pe geamul salonului. Odată cu tremurul şoselei Fundeni. Odată cu mirosul salcâmilor înfloriţi şi a porumbeilor sălbatici care vin să bea cafeaua de dimineaţă cu noi, cu mine şi cu Emil, omul cu dializa.

Denis