Lupta

Turcii ocupaseră bazele Oriccum şi Vlora, Albania. Ăsta a fost de fapt semnul că vor să cucerească Europa şi să ţină în şah, peste Adriatică, Veneţia. Erau anii 1300. Aveau în plan să zdrobească Budapesta, Viena, toate stătuleţele alea mici germane şi, în final, să asculte ceva muzică bună la Paris.

Era într-o dimineaţă de toamnă lăptoasă, una din alea în care-ţi pare rău că te scoli din pat sau nu trăieşti în secolul 19 când s-a inventat motorul cu abur. Eu, îmi povesteşte Magdalena Cippi, eram cu Hassan în pat. Casa noastră era nu departe de singurul pod care despărţea Europa de Imperiul Otoman proaspăt format. Vorbeam cu Hassan că să ne mutăm la Bucureşti, unde taxele sunt mai mici datorită lipsei infrastructurii, adică dacă nu existau poduri şi şosele nici taxe n-aveai de ce să plăteşti. Simplu. Şi ne făceam socoteala să luăm cu noi şi o carte de contrucţia podurilor, una contra vomatului şi un dicţionar de limbi, că pe vremea noastră se vorbeau, numai la noi în jurul podului, cam 300 de limbi, că nu se înţelegea nimeni cu nimeni.

Ei bine, exact atunci pe pod a apărut un ienicer cu un porumbel în mână. L-a slobozit cu porunca de a blestema Europa dacă se împotriveşte cuceririi otomane. Şi pasărea şi-a luat zborul şi a aterizat fix la noi în volieră. Noi ne pregăteam să plecăm, cum am zis, la Bucureşti. L-am luat cu noi.

Ne-am făcut casă cam prin Militarii de azi. Era o apă acolo, Ciorogârla, peste care am făcut un pod. Primul care l-a trecut a fost ienicerul. Urla cu sabia scoasă şi omora tot ce-i stătea în cale. L-am trimis pe Hassan la luptă, în ideea că dacă turcii nu erau opriţi acum nu aveau să mai fie opriţi niciodată sau măcar următorii 1.000 de ani.

Hassan şi-a luat sabia şi a fugit spre Bolinitin. Şi-a schimbat numele în Ion Gh Vasile din Bucşani, a otrăvit fântânile, a ascuns femeile într-un crâng pe care-l ştia numai el, a mâncat porumbelul şi a trimis vorbă turcilor că e dispus să dea bir. Aşa a început de fapt cucerirea Europei, cu lupta românilor împotriva turcilor, cu rezistenţa lor împotriva unor asiatici răi, cu turbane şi harem.

N-aveam niciun motiv să nu cred ce spunea Magdalena. Mai ales că stăteam în pat în apartamentul meu din Eroii Revoluţiei, şi la ştiri era ceva cu Vanghelie şi ceasurile lui Geoană. Vreo trei, patru cred. Unul arăta într-o parte, altul în alta, unul nimic iar al patrulea era orientat spre un bordel ascuns prin clădirile de lângă Cişmigiu. Acolo, la Cişmigiu dacă te duceai, să zicem, băteai la uşă în ideea că să-ţi îndulceşti mersul spre casă, la nevastă. Băteai de două ori lung, odată scurt. Şi-ţi deschidea Magdalena.

Denis