Dimineaţa devreme, dervişii atacă spitalul. Cu gesturi ritmate, aparent dezordonate, se mişcă după o muzică numai de ei ştiută sau auzită, dând rotocoale cu hainele largi ca fustele, cu turbanele albe şi lungi ca ale safarienilor din Africa de Sud. Sunt surorile şi infirmierele Fundeniului, care aduc pe etaje: siringi, pâine cu magiun, unt, pastile, bună dimineaţa, bilete de ieşire, norocoasele bilete de ieşire din spital, cărucioare, voie bună, parfumul salcâmilor, eleganţa dimineţii răsărită din mlaştina Pantelimonului care se vede de pe balconul Cardiologiei. Radioul lui Emil tocmai îşi dă ultima suflare în faţa anunţului că urmează vizita: azi, dna parlamentar Ana Birchall, şi l-am închis.
Agitaţia plăcută, de acum obişnuită a cardiologiei este stricată de nea' Lincan, vecinul meu de salon. El trebuie să se ducă la baie. Baie care are uşă termopan. Nea' Lincan suceşte clanţa în sus. Uşa nu se deschide. O suceşte puternic spre exterior, nu se deschide. Clanţa este împinsă cu forţa spre interior, Uşa nu se clinteşte. Cu o mişcare vioaie, nea' Lincan, de fel din Ştefăneşti, prinde puternic clanţa, se ridică de la pământ în două picioare şi cade cu putere pe ea. Uşa nimic. Este momentul să intervin, îmi zic. Uite, nea' Lincane, vezi că mânerul clanţei este la orizontală? Îl apuci şi tragi niţel în jos. Nea' Lincan face la fel. Uşa se deschide. Bucuros intră să-şi facă ceva nevoi. Stă o oră, de am crezut că a adormit. Dar nu, iese, şi începe din nou să streseze clanţa. O trage în sens invers. În sus. Dă un picior uşii şi aşa mai departe. Plictisit îi arăt cum se închide.
Îngrijorător este că, niciunul din pacienţii văzuţi de mine pe etajul inimii nu ştie să deschidă termopanele de la uşile balcoanelor sau saloanelor şi că clanţele se strică, în tot spitalul, de câteva sute de ori pe zi. Că te întrebi: de unde or veni oamenii ăştia.
E deja ora zece şi prima vizită este posibilă. La nea' Lincan a venit fie-său să-l radă, iar cu el acest tânăr avea un copil. Al lui. Copilul venise din curiozitate. Nu era mort să ştie spitalul. Nici să vadă surorile. Nu. Nea' Lincan spusese aseară la telefon că vecin de salon i-a venit unul care citeşte. Şi puştiul s-a apropiat de cărţile mele. N-a zis nimic. Le privea, mă privea, am vrut să-i dau un măr de la Mihnea, el s-a mirat tare de bujorul meu înflorit, pe care-l am pe noptieră de la Laura şi, învins, s-a retras.
La prânz, în balconul deschis au apărut primii porumbei sălbatici. Unul era roşu cu pene galbene subţiri. Altul albastru cu pene albe groase. Doar unul era normal şi doar el vorbea. Mi-a zis: Din pomul căzut toată lumea taie lemne. Ai grijă, nu sta prea mult la pământ. Şi-a zburat. Eu mi-am notat ce-a zis cu un pix verde, Ba nu, cu unul alb. Ba cred că cu o seringă. Acum am un tatoo.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: