Jazz

Aphra Georgescu, de profesie oligarhă, din București, strada Slăninuței 4, stătea la oglindă: Olindă, oglinjoară și tot așa. De fapt o chema Aphra Biensur Georgescu, dar când stătea cu soțul ei de vorbă în timp ce se machia la oglindă prefera să i se spună simplu, Aphra. Era o femeie înaltă, ca toți oligarhii, blondă, frumoasă, cu paiete verzi în urechi din naștere. Spunea: Dragul meu Stan, jazzul a apărut din alte necesități, nevoi în America. Nu se compară cu România. Acolo, motorul economiei prin anii începutului de secol a fost prostituția. În saloane se cânta, în saloane se consuma băutura și sexul. Curgeau banii, muzica aia era pe sufletul celor care consumau. Un oraș, Montana, celebru în cupru, avea pe la 1910 cam 5.000 de bărbați la muncă. Muncă nasoală, minerit brut, înțelegi? Câștigau o grămadă de bani. Își cumpărau arme și se împușcau între ei. Unul deștept, un lider local, a zis: Haide, bă, să aducem gagici și să terminăm cu crimele astea. Ne descărcăm cumva. Și așa a fost. Au venit circa 3.000 de prostituate. A apărut imediat bandul, pian, bass, tobe. Au apărut investițiile, înțelegi? Tu înțelegi ceva vreodată, Stănică dragă? Ori la noi? Ce jazz? Care jazz? Johnny Răducanu? Mircea Tiberian? Americanii prin jazzul ăsta se exprimau, ajungeau la inimile unora, începuse o cultură. Adică jazzul ăsta se adresa unor oameni cu alte istorii decât ale noastre, care n-avem nicio istorie. La noi căror nevoi a răspuns jazzul? Nevoii de căldură sau parizer? De salam de vară? De ședințe UTC? Îmi bat gura degeaba cu tine. Ce-ți veni, dragă cu jazzul? Te-a enervat ceva? Tu. Că în loc să lălăi o temă de Miles Davis, mai bine ai lălăi o melodie de Bere Gratis, că e mai pe sufletul nostru această muzică indigenă de nimic. Boule!! Sunt atât de frumoasă și tu nici măcar nu bagi de seamă. Hai, du-te la mă-ta, să nu te mai văd zece ani. Stan își luă saxul și zbură la Sala Palatului. Avea concert de jazz cu bandul lui. Unul tare.

Jazz, câinele ciobănesc de la turma din comuna Fundata, județ Brașov, tolănea la soare cu o carte în labe. Vedem titlul: Cursuri de foxtrot, vals, tango, cha cha, twist și rock. Prietena lui, Gabi, un sârmos italian cu ciuf roșu, era lângă el. Cel mai ușor se învață tangoul, zise Jazz. Un pas înainte, un pas pe loc, iar un pas pe loc, iar un pas pe loc. Ce simplu e, crocodilul meu apos, puța mea sinceră. Hai să-l dansăm. Se sculară în câte patru labe, făceau pași pe loc și se bâțâiau, de fapt, pe un ritm imaginat. Hai să facem și vals. Uite, un pas la dreapta, unul la stânga, doi pe loc, doi înapoi, iar doi înapoi și tot așa înapoi pas cu pas. Păi, o să cădem în văgăuna aia din care n-a mai ieșit nimeni. Și? Dacă așa scrie, așa facem. Și începură, tot într-un ritm imaginar, un, doi, un doi, doi, doi, doi, doi până dispărură într-o crevasă a muntelui. Da, a muntelui, că stâna era sus, sus de tot pe o creastă de unde se vedeau Bucegii, Giurgiu și Craiova.

Cursurile de jazz de la Universitatea COOL din Balta Albă erau ținute de o balenă. Enormul animal intra în sală și adormea instant. Studenții dădeau atunci tare Herbie Hanckok și pe pianul gagiului discutau tare despre gagici, solde, mâncare, droguri, gagica aia blondă, ba aia albastră, că proful, că mama, că excursia, că mamă ce sâni avea, dar cum era goală-n cort și așa mai departe. Vorbeau tare. Muzica nu se mai auzea. Așa știau ei că se învață jazzul. Zbierând.

Denis