Psihanaliză rock? Sau Invers?

De-o vreme cum te-nvârţi în Bucureşti dai de câte un festival de film. Ba de Comedie, ba de Animaţie, ba de Anonimu’, ba de filme de la Cannes care vin în frunte cu Clouds of Sils Maria, un film prost cu Juliette Binoche, ba festival de film de Psihanaliză, şi aşa mai departe. Că în curând, vom avea festivaluri de film de metale grele, de ceramică, de murături, de înmormântări şi iar şi aşa mai departe.
Noi alegem psihanaliza, mai ales că, la deschidere, este noul Woody Allen, Magia de la Miezul Nopţii, tradus aproximativ. Şi fără să-ţi pară rău, intri într-o poveste de dragoste frumoasă şi simplă, aşa cum sunt mai toate filmele regizorului american: Magicianul chinez Wei Ling Soo face să dispară un elefant. Da, da’ el nu-i magician chinez, ci englez, care lucrează cu acest nume de scenă, actor Colin Firth. Buuuuuun!!!! Cineva îl chiamă în sudul Franţei ca să deconspire o şarlatanoaică, o gagică deci, care se umple de bani făcând pe magiciana, pe aia care chiamă spirite, chestii. Şarlatanoaica e Emma Stone, frumoasă, tânără, mult umor. Şi ţin-te poveste de dragoste, că rămâi lipit de scaun. Nu-i o mare psihanaliză aici, da’ dragostea celor doi te cucereşte, e spusă bine, cu un dialog spumos, cu decor de clasă, cu ţoale mişto, că nu-ţi mai vine să pleci, deşi trebuie că urmează Judecătorul.
Cu Judecătorul e altă poveste. În primul rând că e făcut după clasicul reţetar american: Lacrimi, fosta iubire încă frumoasă, tatăl ajutat de fiu în momente grele, tata e dur, dar are urme de cinste, de morală, pilde, şi ce să vezi, bunătate şi aşa mai departe, că nu regreţi că filmul are trei ore jumate, adică dacă ai uitat tigaia cu omletă pe aragaz nu-ţi pare rău. Da’ aici e cu psihanaliză, că povestea destul de simplă nu te-ar ţine, aşa că în primul rând, ca să nu minţim, excelează fraţii Robert, Downey Jr şi Duval şi Vera Farmiga. Mamă, mamă.
Pe scurt, fiul, avocat, R. D. Jr, îşi ajută tatăl, R. Duval, judecător într-un obscur orăşel de provincie american, să iasă curat dintr-o crimă. Intervin procesele de conştiinţă, amintirile, fosta gagică, care, culmea, îl iubeşte şi acum după 30 de ani, bănuiala că fata gagicii este fata amândurora. Ce probleme, ce psihanaliză!! E fiul mai vinovat ca tata? E fratele mai complice? Contează că avocatul s-a culcat şi cu mama şi cu fiica?
Până la urmă, relaţiile dintre membri familiei aşa sunt. Complicate, emoţionante, grele, dacă verişoara-i mişto te culci cu ea, definitive, trecătoare, pline de niciun înţeles, obligatorii, hai să mai luăm un suc, hai s-o îngropăm pe bunica. Ca în toate filmele americane de gen, adică dramă, thriller c-o fi c-o păţi, afli poveştile tuturor personajelor: Cine e blondina, de ce pescuitul are farmecul lui, de ce Buiq Le Baron e maşina familiei, maşina distrusă, cea a crimei, de ce soţia lui Downey este top model şi câte şi mai câte, care, de fapt, fac diferenţa dintre filmele româneşti, ca să dăm un exemplu, şi celelalte.
Porumbelul Poştaş, prietenul nostru, ne bate pe umăr. Zice: Hai la Arenele Romane, că sunt băieţii ăia de la Uptoeleven şi Coma.
Uptoeleven intă direct în psihanaliză: Nu mai pot, Nu mai vreau să te chem, uită-te la mine cu fiecare îmbrăţişare, (mişto), adică cu copiuţă Led Zeppelin, un singur lucru e sigur, mai e şi mâine o zi, după care trupa închide cu un Nirvana prost şi cu un Billi Idol şi mai prost.
Coma. Trupă serioasă. Soundul e cumva a la System of a Down, sau poate ne-nşelăm. Nu ştii cine pe cine copiază. Definitorii sunt compoziţiile: Coboară-mă în rai sau Cântă-mi povestea.
Ca şi la Uptoeleven, la Coma compoziţiile seamănă cu cele Bere Gratis, cu Holograf, de unde că în spaţiul romănesc de gen, cel rock cumva, nu se poate altfel. Adică nu se va schimba nimic multă vreme.
Ne-a impresionat tineretul care venea şi la ora 23 din noapte să asculte, să vadă. Ceea ce însemnă că noi, în 1989, n-am ieşit în stradă degeaba. Măcar atât.

Denis