Mai întâi trebuie terminat cu prostia asta de Schengen. Trebuie publicat tratatul de aderare din 2004 și văzut ce scrie-n el. Că nu-i pe vorbe. Nu-i pe scos bani din bănci austriece sau pe necumpăratelea petrol de la omw. Scrie acolo că în cinci ani de la aderare, 2007, vom intra în Schengen, 2012. De ce n-a mers? Cine n-a vrut? Și p-ormă mai sunt salariile preoților. Ei sunt bugetari? Dacă da, de ce nu aflăm cât și cum li se dă din pib? De ce-i plătim pe flăcăii ăștia care cu religia lor ne împiedică pe noi, săracii, să dăm în cap bogaților? De ce? Cam astea-mi erau gândurile când îmi călcam pantalonii. Unii din tergal predictibil. Am o singură pereche pe care o folosesc și ca scurți și ca lungi. Cu ăia scurți mă duc la grădiniță. Aici to’arșa ne explică cum e cu revoluția din 1989. Are un manual proaspăt, aprobat de Ion Iliescu. Zice că în decembrie 1989 poporul sătul de salam cu soia l-a întrebat pe secretarul de partid ce să facă. Secretarul bob i-a spus să iasă în piața palatului, sub balcon. În 22 decembrie. Da’ ce să vezi? Ceaușescu fugise cu elicopterul. Îl durea pe el în cur de poporul român, nici măcar nu l-a așteptat să-i mai dea ceva pe lângă suta aia. Apoi din greșeală, la Târgoviște, militarii lui Kemenici, într-un schimb de gloanțe, l-au nimerit și gata, dictatorul, n-a mai fost, ole!, ole!, ole! Prin dreptul cazărmii trecea Ion Iliescu cam pe la 4 după amiază și ce să vezi!, a auzit gloanțele și a luat conducerea țării. Cu părere de rău, că el îl iubea pe Ceaușescu. To’arșa ne-a mai spus că țara noastră e pe calea cea bună, că are proiecte de țară babane făcute de Cozmîncă, Stolojan, Cătălin Botezatu, Ana-Maria Prodan și noi ne-am bucurat că viitorul nostru e pe mâini bune, bune de tot. Și uite-așa bătea un vânt de primăvară și de înnoire în curtea grădiniței că ne-am dat seama că libertatea nu-i în altă parte, e aici în curtea noastră da’ n-a sosit timpul s-o luăm acu’ de Crăciun. Eram prea mici. Prea ca la țară, și că trebuie, a continuat to’arșa, să ne recunoască ăia mai mari, gen Băsescu, Burleanu, Puric și Iohannis. Și uite-așa au trecut anii.
Ani de prosperitate, bunăstare și progres. Așa că ne-am pus pantalonii ăia lungi, era momentul, și ne-am dus în CSAȚ. Aici se discută mereu despre producția de turnători a țării, că altfel ce? Ajung? Sunt destui cei din biserică și armată? Ăia din învățământ, cultură, fotbal, industrie, agricultură, media, vapoare, piețe, primării, consilii județene acoperă necesarul? Nu, nu-s destui, pentru că trebuie repartizați în domenii noi care au apărut cum ar fi muzica ușoară. Cum ar fi literatura de sertar. Cum ar fi ping pongul sau IT-ul, merceria sau borcanul cu varză. Greu, dar nu imposibil subliniază de fiecare dată ministrul de interne. Pen’ că trebuie libertate, a mai spus tot el, și a scos din buzunar un sac de bani pe care a-nceput să-i împartă. Bani din vămile țării. Și uite-așa bătea un vânt de primăvară și de înnoire că ne-am dat seama că de revelionu’ ăsta, 22-23, vom avea rația de libertate la purtător. Și odată luată rația nu ne mai angajează nimeni în România. Vom murim de foame? Nu. Ne vom deschide un atelier de călcat pantaloni, DENIS str 73. Între două fiare de călcat și câțiva craci de pantaloni vom discuta cu prietenii noștri despre literatura română, femei, media, călătorii, Messi, wc-ul din fundul curții, dramaturgie și filme românești, despre influența lui Mîțu Stoian în politica americană, despre bătăliile lui Ciucă cel Mare, pensii, indemnizațiile scriitorilor români, turismul în casele lui Iohannis, bluesul românesc, ukrainean sau bulgăresc, despre halva, Balzac, furnici și albăstreală, adică despre România de azi. Vă aștept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: