Nu’ș ce făceam, dar când am auzit-o pe Barabancea cântând în balcon, foto, de 1 decembrie la noi în Giurgiu mi-am scrântit un deget. Ăla de lângă arătător. Mă durea, ce să zic, dar vocea Barabancei mă alina, mă ajuta să-mi fac cafeaua cu degetul mic. Și mestecam eu ce mestecam în ibric c’a-nceput defilarea cu cai din centru orașului nostru drag Giurgiu, foto.
Și, pac, și celălalt deget. Mi s-a sucit în loc, nu’ș cum să spun. Că m-am gândit să mă duc să-mi iau niște fasole, foto, dar era multă poliție și colac peste pupăză m-au întrebat polițiștii dacă nu am ceva la mână pen’că-mi pusesem atelă.
Fasolea nu era bună, n-avea gust, așa că am luat niscai sarmale care erau proaste. Și pac, și celelalte degete. Mi le-am scrântit pur și simplu. Era o durere anapoda, cum n-am mai avut. Mă gândeam că n-am să mai scriu niciodată. Mă gândeam că n-am să mai ascult muzică niciodată. Mă gândeam că n-o să se mai uite nicio femeie la mine. Mă gândeam că n-am să mai apuc să văd atâta fericire și dans, foto, de 1 DECEMBRIE niciodată.
M-am gândit să mă duc la urgență. Nu m-au primit cu degetele scrântite. Nu. Doctorul mi-a spus că o mână spală pe alta dar eu n-am înțeles și ca să-mi treacă durerea am rugat un polițist care păzea sărbătoarea să-mi împuște degetele. Ca să uit că nu mai am degete. Ca să nu mai plouă. Și așa a făcut. Cu un cartuș. Ba chiar cu două că n-a nimerit din prima toate degetele. Ce să mai zic?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: