A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, o fată pe nume Viorica Schengen. Asta știați. Și era una la părinți și mândră-n toate cele. Și asta știați. Și avea fata asta niște pantaloni albaștri care-i stăteau foarte bine. Asta nu știați. Era înaltă, frumoasă, deșteaptă, cu nasul cam mare și vocea groasă. Nici asta nu știați. Și avea în loc de inimă un sertar, foto, în are încăpeau sentimente, valori, chibrite, flăcări, amintiri, iubiri, manifeste, bucurii, becuri, lemne de foc. Normal. De aici încolo nu mai știți nimic. Și când Viorica Schengen voia să cutreiere prin lume, scotea sertarul, se suia în el și era când în Mediterană, când în Canalul Mânecii, când la New York și așa. În satul vecin cu al Vioricăi era un alt sat cunoscut în istorie. Îl știți, nu-l pomenim. Aici stătea, cu ochii pe cer, un tânăr puțin cam prostuț numit Vasile Bode. Era un băiețel scund, cu părul alb de mic, cu mâini excentrice, cu fustă neagră, iie românească de mers la arat, și care, Vasilică ăsta, repeta zilnic o melodie pentru Eurovision: Uuuuu, marea, la mareeeeeee, când e soooooarreeee și e liiiiiber la mareeee. Cum repeta el de zor, pe deasupra lui a trecut un sertar. În sertar o fată frumoasă cu dinți de crocodil. A fost dragoste la prima vedere sau la a doua că la prima vedere Vasilică al nostru n-a văzut decât fundul sertarului. Și uite-așa, Viorica i-a zis lui Vasilică: Te iubesc, Vasilică. Da’ Vasilică i-a-ntors-o: Io mă fac milițian și te-mpușc. Viorica a râs și i-a dat o palmă peste iia cu care Vasilică vorbea la televizor. Da’ moderatorul n-a știut de glumă, a oprit emisiunea și l-a tras pe Vasilică de urechi. Viorica nu s-a așteptat și nici Vasilică, așa că au plâns amândoi și lacrimile au consimțit dragostea dintre ei, că moderatorul, unu’ Verde Bobâlnă, a început să gătească un gulaș după o rețetă numai de el știută. Au mâncat toți trei. Au și băut. După care Vasilică și Viorica s-au suit în sertarul cu care au venit la emisiune și au făcut șase copii. Copiii ăștia întâi au fost mici, da’ după aia au crescut și s-au făcut ditai măgădăii. Măgădăi care s-au stabilit în Carpați și au dat naștere unui popor. Un popor cu pantaloni albaștri, cu nasul mare și voce groasă că semăna cu Viorica Schengen. Și v-am spus povestea-așa, că n-o știa nimenea. Acu’ o știți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: