Două lozuri, film românesc recent rău

Filmul scris și regizat de Paul Negoescu n-a rulat cu casa închisă, din lipsă de spectatori, ca altele ale colegilor lui. Chiar pot spune că nici spectatorii nu erau cei de la „Selfie”, unde se hăhăiau la orice, ca urmare nu cred că numărul lor va fi la fel de mare, dar se pune la socoteală și calitatea acestora.

CTP spunea că el nu a râs la unele poante, pentru că și absurdul trebuie să aibă logica lui. Păi are, aceea că nu are nicio logică, de aceea nici nu trebuie să râzi în hohote. Reușita unei poante constă în faptul că are un final la care nu te aștepți. Nici spectatorii normali nu au râs tot timpul, cum cred unii cronicari, dar acesta este dezavantajul faptului că ei văd filmul într-o proiecție specială, pentru presă.

Regizorul spunea, într-un interviu, că n-au făcut filmul pentru premii, ci pentru public. Ce să-i faci, întotdeauna strugurii care sunt prea sus sunt acri! Dar, una peste alta, se pare că ce și-a propus, a realizat. Că nu și-a propus foarte mult, este altă poveste!

De exemplu nu și-a propus ceva original. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. În lipsă de inspirație, a ales ceva consacrat: „Două lozuri”. Dar fără Birlic, ”Două lozuri” nu face multe parale. A virat-o, însă, către Ogică, dar acolo nu era prea mult spațiu pentru comedie, așa că a ieșit ce-a ieșit! Adică un film la care te duci liniștit și te întorci fără alte probleme pe cap. Nu e puțin lucru pentru un film românesc!

Am spus, cu altă ocazie, că nu-i putem imita pe americani în materie de film, din mai multe motive. În primul rând, tehnice, dar și multe altele, vedete, subiecte credibile, deși ficționale, samd. Ca urmare, singura soluție este filmul inteligent. De la „Filantropica”, unde un personaj căuta mecanismul milei, nu prea am văzut astfel de filme românești. S-au rezumat la a copia așa zisa realitate, de la imagine la vocabular, de a aduce pe ecran oameni „reali”. Prea puțin! Foarte puțin! Creația, inspirația, în filmul românesc, sunt la limita de jos. Așa că, atunci când într-un film românesc apare măcar intenția de a crea, pe mine mă bucură.

În „Două lozuri”, scenaristul Paul Negoescu pleacă de la un subiect cunoscut. Așa că singurul lucru care-i rămâne de făcut este să abgradeze. Deci începe să gândească. Dar, ca la tot românul, intervine automulțumirea și nu-și întinde prea mult neuronii. Conform cursului de scenaristică, pentru ca lozul cel mare să aibă o cât mai mare importanță, personajul trebuie să aibă o foarte mare nevoie de banii puși în joc. În acest film, repatrierea soției. Ar fi putut avea banii lui, dar nu-i are, pentru că la serviciu lucrurile nu merg prea bine. Ba mai mult, merg rău. Nu numai că nu câștigă suficient ca tinichigiu auto, dar nu-i este plătită manopera, clientul nefiind mulțumit de reparația făcută caroseriei mașinii lui.
Astfel, rezultă o secvență plictisitoare, cu final previzibil și umor zero, chiar dacă unu’... Mark, spunea că drama altora e cea mai bună comedie.
Spectatorii inteligenți nu râd atunci când și puținii bani pe care-i primește tinichigiul pentru materialele consumate sunt luați de vânt și acesta aleargă prin praf după ei. Dramaturgic vorbind, secvența nu rezolvă nimic. Personajul nu trebuia neapărat să fie un fraier, un meseriaș nepriceput. Ba, dimpotrivă, putea fi unul inteligent. Numai că cineaștii noștri nu prea agreează astfel de personaje, nu știu de ce. Probabil pentru că sunt mai greu de construit, iar cursul de scenaristică nu-i ajută.

Variante ar fi fost. Pe scurt, una ar fi cam așa:

Clientul este mulțumit de reparația făcută, chiar apreciază, dar se urcă la volan pentru a face o tură de probă prin curtea atelierului, deși reparația fusese făcută la caroserie. E doar un pretext, iese pe poartă și dispare fără să plătească. Tinichigiul se duce la șef și-i spune ce s-a întâmplat. Acesta îl întreabă șocat: Și nu i-ai luat numărul? Ba da, răspunde tinichigiul luminându-se la față, și scoate o plăcuță de înmatriculare auto dintr-un sertar.
La o astfel de poantă, ar fi râs și spectatorii cârcotași cu voce tare, pentru că i-ar fi luat total prin surprindere. Mai mult decât atât, s-ar fi încadrat în stilul celorlalte poante.

Dar nu e totul:

Tinichigiul ajunge la Poliție și spune polițistului de serviciu semnalmentele clientului, marca mașinii, culoarea. Nu i-ai luat numărul? vine întrebarea clasică. Ba da, vine răspunsul, și scoate plăcuța de înmatriculare din geantă. Desigur, nu se va mai râde ca prima dată, dar scenaristul plusează. La privirea contrariată a polițistului, tinichigiul se explică: N-am avut pe ce nota, s-a-ntâmplat totul atât de repede!

Și se poate continua:

Polițistul solicită telefonic alt departament pentru a da în urmărire mașina în cauză. Spune semnalmentele și colegul său de la celălalt capăt al firului notează. Și numărul? întreabă la sfârșit acesta. Fără număr! vine răspunsul. Cum fără număr!? Fără număr! În biroul celui de-al doilea polițist, eventual un civil, intră un coleg al său și-ntreabă ce s-a întâmplat. Răspunsul vine sec: Plutonierul Șorici, iar face glume proaste!

Spunea cineva că filmul lui Negoescu ar fi fost mai bun dacă ar fi fost scurtmetraj. Dar nu se încadrează la această categorie, deși, multe alte lungmetraje românești, da! Aici nu avem de-a face cu o poantă finală cu bătaie lungă, la care să te grăbești să ajungi concentrând conținutul. Finalul din „Două lozuri” e deja cunoscut, așa că important este conținutul. În această idee, scenaristul are grijă să pregătească terenul pentru fiecare poantă, dar mai dă și rateuri de logică. De exemplu, dacă tinichigiul reușește să facă dintr-o rablă o mașină aparent nouă, ar fi trebuit ca și reparația făcută clientului de la începutul filmului să fie impecabilă. Sau, nu e credibil ca un meseriaș auto să nu știe că nu poate schimba culoarea unei mașini după cum îi trece lui prin cap, mai ales că avea și permis de conducere! Spectatorul, însă, în măsura în care consideră că acestea sunt asumate de către realizatori, trece mai departe. Desigur, mai depinde și de spectator! CTP, de exemplu, nu apreciază cea mai bună poantă a filmului, aceea în care polițistul constată că mașina este albă în acte și neagră în realitate. Spune că orice polițist din lume i-ar fi dus la secție, ca posibili hoți de mașini. De unde până unde?! Mașina nu gonea cu viteză maximă prin oraș, ci, dimpotrivă, se cam învârtea în loc așteptându-l pe unul dintre pasageri, care se dusese în parc să se ușureze. Aici este surprinsă atitudinea polițistului român, subliniez „român”, arogant, dispus oricând să-l umilească pe cetățean, cu un aer superior, jucând rolul de polițist îngăduitor, cumsecade, dar care își face datoria. Ca și pisica atunci când se preface că-l lasă liber pe șoricel, iar atunci când acesta mișcă, îl înhață din nou. Pentru el era simplu: pe hârtie scria albă, iar afară era neagră. Contravenția era clară, scopul lui era să-i facă să recunoască umilindu-i. Dacă ar fi fost vorba de niște hoți, atâta ținere de minte ar fi avut să știe că au furat o mașină neagră. Dacă și actele erau furate și nu știau că acolo scrie că e albă, atunci ar fi spus că mașina e neagră. Mai exista o variantă, ca șoferul să fie beat sau drogat. Dar și pasagerul de alături susținea că mașina e albă. Și el putea fi drogat, dar și un aparent trecător, de fapt unul dintre pasageri coborât din mașină cu ceva timp în urmă, spune că mașina e albă.
Finalul este absolut neașteptat: polițistul cedează! Poanta e bună pentru că nu e doar de suprafață, are multă profunzime. Nu voiam să folosesc cuvinte mari, dar la nivel de film românesc, e genială. Dar de ce să nu fiu corect până la capăt, chiar și la nivel de film comercial, în general. Acum, rămâne de văzut de unde a venit inspirația, cât de originală este. Oricum, a fost pregătită încă de la începutul filmului. Nici când unul dintre pasageri coboară pentru a găsi un copac nu-ți trece prin cap ce va urma!

După cum este construit scenariul, inventând mereu altceva, nu mă gândesc la faptul că „Două lozuri” ar fi fost mai bun ca scurtmetraj, ci mă tem că este pusă la dospit partea a doua. Cum niciodată partea a doua nu a atins nivelul primei părți într-un film românesc, cred că Paul Negoescu are nevoie de un coscenarist. Sau măcar de un „cap limpede”.

Agenția de Film Călimara