Scrisoare deschisă adresată dlui Cristian Mungiu

Ați luat atitudine, și pe bună dreptate, după ce s-a anunțat închiderea a 3 cinematografe mari din București, pentru că structura lor de rezistență nu a fost consolidată nici acum.
Spuneți că „Erau ultimele săli din Capitală unde mai puteai aduna un pic de public – atât căt a mai rămas pentru filmul românesc […] s-a distrus încetul cu încetul întreaga rețea de peste 600 de săli de cinematograf pe care o aveam în 1989”!

Domnule Cristian Mungiu, cu tot respectul pentru meritele dumneavoastră cinematografice, vreau să vă aduc aminte că „privatizarea sălilor de cinema” a fost invocată ca fiind singura soluție chiar de cineaștii noștri dragi. Pe la început mi-aduc aminte de cunoscutul și apreciatul Nae Caranfil, iar mai recent de Tudor Giurgiu.
Deci, privatizarea sălilor de cinema nu a fost o soluție bună!
Acum, nici mai mult nici mai puțin, ați vrea ca „statul” să construiască alte 600 de săli, pentru că, spuneți „Nu vă așteptați de la noi să construim și săli , asta e prea mult…”
Să construiască Ministrul Culturii, dar din banii cui? Și mai ales, mai ales, pentru care filme?

Enumerați premiile internaționale ale filmului românesc. Meritorii, evident! Dar cu un film pe an nu se face primăvară, dacă-mi permiteți!
Ați avut curiozitatea să vedeți cam ce „succes” au avut celelalte filme de sub vârful icebergului? Vă spun eu!
Dacă în ultimii ani, la o producție de cca 20 de filme pe an, primul clasat a avut peste 100 de mii de spectatori, următorul clasat a avut abia un sfert! Numărul total de spectatori cumulat de cele 19 filme a fost puțin mai mare decât numărul spectatorilor primului clasat. Excepție, anul 2015, unde „Aferim” are 76 de mii de spectatori, iar „De ce eu?” 65 de mii. Următorul are , conform regulei, 22 de mii de spectatori.
Un film multipremiat a avut puțin peste 100 de mii de spectatori. Dacă a avut 38 de copii și a rulat 25 de săptămâni, un calcul simplu arată că media a fost de… 5 spectatori/proiecție. Nici mie nu-mi vine să cred, sper că undeva greșesc, dar datele sunt luate de pe CineMagia!
Dacă filmul cu 100 de mii a avut 5 spectatori/proiecție, un film cu 10 mii câți a avut? dar unul de 5 mii? Sau altul cu 2–3 mii, din care sunt multe?
Și atunci, de ce să construiască „statul” săli de cinema de 500 de locuri?!

Bucureștiul încă mai are un cinematograf „de cartier”, Moșilor – Colentina, care poate fi considerat și „central”: „Europa”. E închis din lipsă de spectatori! Prețul biletului este de 5 – 7 lei, dar limita este de 2 spectatori. De multe ori a trebuit să plătesc două bilete ca să pot vedea un film românesc!

Citeam undeva cum 5 cineaști „recunoscuți” au contestat printr-o scrisoare deschisă rezultatele concursului CNC din 2014.
Primul pe listă era Adrian Sitaru. Cel mai recent film al lui pe care îl știu eu este „Domestic” și a avut 14 mii de spectatori. Pe afiș sunt 2 copii și câteva animăluțe, dar este interzis minorilor din cauza vocabularului vulgar. Numele regizorilor nu mă interesează, dar următoarele două filme ale lor, „O lună în Thailanda” și „Rocker” au 5 – 6 mii de spectatori, iar ale celorlalți doi, „Visul lui Adalbert” și „Lupu” au 200 – 300 de spectatori!
Nemulțumirea lor este că alți regizori, cu „realizări” similare, primesc în continuare finanțare de la CNC! Producători consacrați au devenit scenariști și regizori, dar spectatorii nu dau năvală: „Live”, 4 mii de spectatori, „Cel ales”, sub 3 mii de spectatori!
Vă asigur că nu au foarte puțini spectatori pentru că sunt „filme de artă”!

Concluzia spectatorilor este una simplă: subiectele filmelor românești și modul de tratare nu prezintă interes pentru potențialii spectatori. Subiectele țin de scenariu, modul de tratare de regizor și restul echipei.
Cineaștii spun că ei nu fac decât să surprindă fidel realitatea. Se pare că nu e suficient! Oamenii sunt sătui de această realitate, o cunosc, trebuie mai mult. Nu vor o altă realitate, falsificată, ci altfel tratată. Artistic, nu copy/paste!

De ce se întâmplă acest lucru, iar nu e greu de observat. Pentru că cineaștii noștri trăiesc într-un cerc închis, în care „spectatorul” nu este inclus. Fiecare regizor, cum spuneați, a devenit și producător și își și scrie singur scenariile. Așa că nu mai există altă pereche de ochi care să vadă din start, de la scenariu, la ce nivel se va ridica produsul final, filmul. Desigur, sunt și excepții unde ceilalți participanți sunt rude sau prieteni apropiați!

La premiera filmului, sala este plină, sau aproape plină. Rude, prieteni, cunoștințe ale regizorului și colaboratorilor săi. Realizatorii primesc felicitări, că doar nu vine cineva să-i critice! Critica „de specialitate” este formată și ea din foști colegi de la UNATC care, de vreo câțiva ani, nu mai văd decât partea plină a paharului, în lumina marilor realizări ale cinematografiei rămâne la festivalurile internaționale. Mai sunt și bloguri „obscure” unde se mai spun lucrurilor pe nume, dar cineaștii noștri nu au timp pentru acestea. Dacă filmul este scos de pe ecrane după câteva săptămâni, se dă vina pe distribuitor, sau cel mai adesea pe spectatorul incult, leneș, sărac sau zgârcit, lipsit de patriotism! Cu toate că, la unele filme românești merg 300, la altele 3 mii, 30 de mii, sau 100 de mii de spectatori!

La festivalurile internaționale, filmele românești sunt luate cu asalt de presă. Sau cel puțin așa rămân ai noștri cu impresia. Adevărul este că filmul românesc a atras atenția, iar străinii sunt curioși ce s-a mai realizat. Dar nu am auzit de achiziționarea altor filme în afara celor premiate, sau de încasări record.

Spuneți, domnule Mungiu, că „cinematografia a câștigat cele mai mari premii posibile la cele mai prestigioase festivaluri din lume, generând enorm de multe comentarii pozitive despre România”. Îmi pare rău să vă spun, și dumneavoastră vedeți doar partea plină a paharului. Au fost comentarii pozitive despre filmul românesc, privit ca spectacol cinematografic, nu despre România! Despre „Poziția copilului” s-a spus că tratează corupția din România, despre „Aferim” că și acum îi tratăm discriminator pe țigani. Nu iau fiecare film premiat în parte! Concluzia este că suntem văzuți în continuare ca ultima țară, ca ultimii oameni! Nu vreau să spun că din cauza filmelor, nu ar fi corect, dar nici invers!

Spuneți că se organizează proiecții de filme românești în toate țările. Automulțumirea e cel mai mare dușman al evoluției, în orice domeniu! Nu mai e loc pentru mai bine? Au toate acestea vreo legătură cu numărul de săli de cinema din România?

Prin filmele pe care le-ați realizat și premiile pe care le-ați adus, aveți, într-adevăr, autoritatea morală să interveniți. Dar frecvența de 5 spectatori/proiecție la un film cu premii la cele mai prestigioase festivaluri internaționale nu este un efect al numărului mic de săli de cinema, ci este cauza acestui număr mic!

Potrivit autorității de care pomeneam, singurul domeniu unde vi se poate reproșa lipsa de fermitate, peste care în scrisoarea deschisă ați trecut în viteză, este legislația.
Acum vreo 8 ani erați în sală când s-a definitivat actualul regulament al concursului de proiecte cinematografice organizat de CNC. Nu mai sunt la curent, poate au mai intervenit și alte modificări între timp.
S-au cerut public propuneri de îmbunătățire. Am trimis și eu, în calitate de scenarist independent. Propunerile mele nu au fost citite în sală ca și celelalte și am întrebat de ce. Mi s-a spus că sunt singurul cu astfel de propuneri. Evident că eram singurul, pentru că scenariștii independenți nu sunt uniți, iar eu eram întâmplător acolo.
Eu propuneam un lucru foarte simplu: toate scenariile să fie predate de către scenariști direct la CNC pentru evaluare și ierarhizare.

Cu scenariul evaluat, scenaristul cu punctaj mare nu va mai fi refuzat de producători, pentru că prezintă un avantaj la punctajul final. Astfel, se vor constitui „proiectele cinematografice” și vor fi finanțate tot ca și până acum de către CNC. Pentru că Legea nu impune decât un singur lucru: finanțarea producătorului, adică a celui care are dreptul să manevreze banii, nu a scenaristului, pentru că acesta, ca persoană fizică, nu are acest drept.

Mai mult decât atât, evaluarea regizorului să nu se mai facă după realizările anterioare, ci după cum are el de gând să realizeze filmul propus. „Concepția regizorală” de două pagini, cum se cere acum, este insuficientă. De asemenea, producătorul să demonstreze că poate realiza acel film, nu să se laude cu ce a realizat anterior.

Producătorii regizori care participă cu scenarii proprii nu se vor putea opune metodei propuse de mine, pentru că ar însemna să fie de acord că scenariile lor sunt mai slabe și că nu au curajul să intre în competiție cu scenariile independente. Dacă, într-adevăr, scenariile lor vor fi sub linia celor finanțabile, nu au de ce să emită pretenții, pot accepta un scenariu independent care a obținut punctaj de finanțare. Dacă nu, participă cu scenariul propriu, dar cu punctaj mai mic, riscând să nu obțină finanțare. Dacă un regizor spune că nu poate realiza un film după scenariul altuia, chiar dacă e foarte bun, atunci să se recalifice. Se întâmplă acest lucru în toate meseriile!

Dacă avem economie de piață, „statul” nu are sarcina să finanțeze producătorii particulari de film, ci Filmul Românesc! Așa cum nu garantează un loc de muncă pentru ingineri și profesori, ci doar le asigură niște condiții concurențiale, așa trebuie să le asigure și regizorilor și scenariștilor, nu mai mult!

Mai e ceva foarte important: comisia de evaluare a scenariilor să nu mai fie formată doar din 5 persoane, și acestea trimise, culmea, de cei care participă la concurs, ci din cel puțin 25 de persoane, astfel selectate încât să nu se poată pune la îndoială corectitudinea lor și capacitatea de apreciere. „Premiile Gopo” sunt hotărâte de câteva sute de votanți, deși filmele bune le numeri pe degete. La CNC, soarta filmului românesc este hotărâtă de 5 persoane despre a căror calificare pentru o astfel de muncă nu știm niciodată mai nimic. Plus că e mult mai dificil să apreciezi dacă un scenariu va fi un film bun, mai ales când ai de citit câteva sute într-un timp record, decât să compari câteva filme între ele.

Nemții făceau un apel la toți scenariștii, cineaștii, scriitorii și oameni de cultură să se mobilizeze și să scoată un scenariu de Oscar.
Polonezii deja s-au mobilizat. „Ida” a luat Oscarul pentru film străin! Așa că, domnule Mungiu, filmul românesc nu a luat premii chiar la toate prestigioasele festivaluri din lume, cum spuneți!

Filmul e o artă, regia de film este o meserie, scenariul este o problemă de inspirație. Inspirația nu se învață la facultate. Cineva poate să scrie un singur scenariu în toată viața, dar acela poate fi genial. Se poate întâmpla să nu cunoască regulile de redactare, să nu fie suficient de coerent sau să fie subiectiv, dar dacă are o „poveste” bună, ieșită din comun, întâlnirea cu un regizor rezolvă toate aceste probleme. Întâlnirea se poate realiza chiar în faza de evaluare a scenariilor. Din comisie ar trebui să facă parte toți regizorii care vor să facă filme!
Nu e greu de observat că marile premii au fost obținute de regizorii care avut și un coscenarist.

Așa cum dumneavoastră, domnule Mungiu, ați înmânat o strategie, un plan pe termen lung fiecărui Ministru al Culturii, așa și eu le-am trimis propunerile mele pentru regulamentul CNC. Cu aceleași rezultate!

Așa cum nu cred că-mi veți cere scenariile pentru evaluare, nu veți organiza concurs de scenarii în calitate de producător, cum nu organizează nici alții, nu-mi veți cere detalii despre cum vede un scenarist independent regulamentul CNC și nu veți cere schimbarea acestuia, tot așa, noul Ministru al Culturii nu vă va chema să-i prezentați politica dumneavoastră culturală, strategia și planul pe termen lung! Dar nu pentru că va citi ce am scris eu, ci pentru că nu a auzit pe la colegi, prin vecini sau în familie despre vreun film românesc pentru care să merite să iasă din casă, în afară de filmele multipremiate, și nici pe acestea nu sunt sigur că le-a văzut.
Numele meu nu contează. Aș putea fi oricine!

Scrisoate găsită în arhiva Agenției de Film CĂLIMARA.