MICUL PRINȚ

„Micul prinţ” este cea mai mare carte …! E o carte pentru copii cu un copil, dar o carte care trebuie citită toată viaţa, mai ales când copilăria stă să se stingă în noi ca un foc sub cenuşă. Numesc carte mică-mare o carte tocmai bună de citit de către părinţi. Îmi imaginez cum lumina acestor texte face o năstruşnică difracţie descompunându-se în imaginaţie înţeleaptă la copil şi înţelepciune imaginativă la adult. Ele înlesnesc o subtilă trecere a ştafetei şi un tip special de nemurire: imaginea noastră citind în mintea copiilor noştri, imaginea noastră de inşi prădaţi de fascinaţie, exaltaţi în spirit, nerăpuşi de timp... Presupun că ştiţi povestea Micului prinţ: sunt acolo căutări, căci căutarea este prima formă a găsirii, întrebări inocente, interacţiuni interesante. Centrul de greutate al povestirii este episodul întâlnirii dintre Micul prinţ şi vulpe. Cum se plictisea foarte tare (,eu vânez pui, oamenii mă vânează pe mine,,), vulpea îi propune prinţişorului să devină prieteni, s-o domesticească (a domestici înseamnă a crea legături). Deşi el însuşi venise pe pământ pentru a căuta prieteni, Micul prinţ primeşte cu neîncredere propunerea vulpii, deoarece însemna să piardă timp cu atari domesticiri... În mare formă pedagogică, vulpea îi explică micului sceptic că nu există magazine de prieteni, şi prin urmare nu ai decât prieteni pe care ţi-i faci, ţi-i construieşti cu răbdare (e nevoie de rituri) ca pe o casă sau ca pe un pod. De-a dreptul inspirată, vulpea îi etalează omului beneficiile întreprinderii: scăpăm de plictiseală, de indiferenţă (eu sunt pentrutine o vulpe ca alte mii de vulpi, tu eşti pentru mine un băieţel ca alte mii de băieţei), declanşându-se în noi fiorul unicităţii: dacă m-ai domestici, eu aş fi pentru tine unică în lume, tu ai fi pentru mine unic în lume... Mai mult decât atât, îşi continuă vulpea formidabila demonstraţie, se va întâmpla un lucru şi mai grozav: universul fiecăruia se va mişca, va intra în expansiune,. De exemplu, spune vulpea, vezitu lanul de grâu de acolo: mie nu-mi spune nimic pentru că nu mănânc pâine, dar dacă tu m-ai împrieteni, aş tresări la fiecare adiere a vântului prin lanul de grâu, pentru că tu ai părul auriu. Dumnezeule, ce dezmărginire, ce iluminare, ce îmbogăţire !Lucrurile se colorează, încep să palpite, devin semne, semnifică, capătă însemnătate. Cartea aceasta reuşeşte să pună în evidenţă cea mai interesantă formă de libertate a omului: libertatea de a semnifica . Nu putem schimba multe lucruri, dar putem schimba lumina pe care o proiectăm asupra lor, deci înţelesul lor pentru noi … Povestea continuă spunându-ne cum cei doi se împrietenesc şi cum - inevitabil?!, vine clipa despărţirii: vulpea începe să plângă, iar băieţelul intrigat-încurcat pune o întrebare banală care permite cel mai extraordinar răspuns: Şi atunci, noi ce-am câştigat? Şi vulpea răspunde: Noi am câştigat din cauza culorii grâului De parcă tocmai îl terminase de citit pe Heidegger cu celebra sa „Fiinţă şi timp”, vulpea genială îi mai spune băieţelului că timpul pe care ni-l dedicăm unul altuia în sensul îngrijorării şi îngrijirii ne face atât de importanţi unul pentru altul. Filosoful amintit se exprima astfel: A iubi un om înseamnă a avea grijă de esenţa vieţii sale, făcând din viaţa celuilalt miza propriei vieţi Nu se poate pătrunde în adevăr decât prin dragoste, argumentează gânditorul german, dar vulpea o spune şi mai frumos şi mai memorabil: ESENŢIALUL NU E VIZIBIL DECÂT CU INIMA. Iar micul prinţ repetă cu scopul de a-şi aminti. MIRELA GRUIȚĂ