Cu ciorile din Piaţa Romanâ la TNB, premieră

Foto TNB

Zice doamna Stela Giurgeanu, autoarea piesei de teatru Matilda şi groparii care a avut premiera la TNB: Eram în piaţa Romană şi deodată am văzut un stol de ciori. Mari, croncăneau. Ca-n Hitchcock. Mai zice: Ia, hai, să scriu, domnule o piesă de teatru despre păsăretul ăsta negru şi voios. Am descoperit că sunt fabuloase. De exemplu, cioara mamă nu-şi hrăneşte copilul, ci-l lasă singur să-şi găseascpă mâncarea. Şi continuă: Să scriu despre toate? Sunt prea multe şi dau rău pe scenă. Apoi, brusc, nu ştiu de unde, mi-a venit în minte numele Matilda. Şi cum ciorile din piaţa Romană erau asociate cu moartea, cu groparii, a ieşit titlul Matilda şi groparii. Titlu incitant care nu ştiam unde mă va duce. M-am apucat de scris. Din toate ciorile am ales câteva, ca să nu se sperie regizorul. Am scris şi le-am adus la Teatrul Naţional bucureştean. Ia să vedem:

E dimineaţă, zorile, chestii, câteva ciori întradevăr, o terasă cu paturi în aer liber, capace de sicriu blochează intrarea unei camere aflate tot acolo. Trei fete somnoroase se agită. Trece poliţia. Sirene. Sunt Sonia, Olga şi Nora. Una din ele încă doarme dusă, alta face ciorbă după o reţetă de invidiat: un cartof tăitat pe jumătate şi cam atât, cealaltă, ce-a de-a treia bea rom. De dimineaţă. Se scoală şi ce-a de-a treia, Nora, bea şi ea rom, şi se culcă la loc zicând că e noapte. Pluteşte o tensiune. Aşa dăm noi să credem, pentru că cele trei femei aflate în scenă nu reuşesc să ne transmită nimic multă vreme: nu există tensiune, dialog coerent, parcă aflăm ceva de un tip Daniel, şi încă ceva de abuzurile casnice, ceva cu bătăi, pumni, crătiţi în cap, apoi din nou ciorile în fundal, poliţie, şi totuşi nu reuşim să intrăm în piesă. Poate regizorul, poate actorii, poate textul. Şi pe scenă se simte chestia asta şi atunci Nora dă drumul la radio şi tustrele dansează I can’t get no staisfaction al Stonilor cap coadă. Aşa şi?

Păi, acum vine momentul luminos al piesei, cerul se curăţă de ciori: Apare Matilda care le anunţă pe fetele abuzate rău, rău de tot de către cetăţeanul Daniel pe care încă nu-l vedem, că se mărită. Cum cu cine? Cu Peter. Şi apare Peter, alias Lari Georgescu. Din clipa asta piesa capătă un sens, lumină, posibilitate de descâlceală (ce cuvânt), coerenţă şi ne simţim, ca spectatori, bine. Petre avocat. Intră în camera blocată de sicrie. Acolo e mort Daniel, ucis de fete. El e abuzatorul şi dacă tot a abuzat a şi scris ce-a făcut că te-ngrozeşti. De-asta-l urau fetele, de-asta l-au omorât. Dar Peter salvează situaţia. Scrie necredibil de repede o scrisoare, o ia cu el, nu se mai duce nimeni la poliţie şi cam asta e totul. O piesă, deci, poliţistă rea de tot.

Mai în glumă mai în serios, Matilda şi groparii se vrea un manifest împotriva abuzurilor domesticea din societatea noastră. De cea americană, autoarea nu spune nimic. Mesajul e bun, dar e subţire. Nu plecăm din sală stană de piatră, şi nici hotărâţi să stârpim ceva. Îmi închipui ce-a fost pe regizorul Mircea Rusu pus în situaţia de a da consistenţă acestei Matilde cu ciori cu tot. Echipa e de bine, n-a ridicat sala în picioare, dar poate pe viitor: Amalia Ciolan, Cesonia Postelnicu, Erika Băieşu, Fulvia Folosea, Lari Georgescu. Regia Mircea Rusu, coregrafia Lari Georgesc, scenografia Gabi Albu.

Un spectacol neconvingător, fără suflu, cu ceva performanţe actoriceşti. Un spectacol fără calibru de primă scenă a ţării. Un spectacol de Piaţa Romană.

Denis Dinulescu