TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Radu Lupaşcu 3

Bela Kamo, muzician de stradă, foto Radu Lupaşcu.

Aş vrea să-ţi depăn o amintire amuzantă, dar în tonul amărăştean al evenimentelor de pe la noi... Acest moment s-a petrecut la clubul restaurant Cery-Lu, unde sper că, - mai ţin minte Johnny Bota şi Lică Dolga, doi dintre protagonişti -, KAMO a cântat fără microfon... Era pe strada Tunari la nr. 67 - 69, din sectorul 2 al capitalei. Acum nu se mai cântă acolo, imobilul este scos la vânzare şi / sau închiriere. Era prin 2005. Atunci se organizau seri de jazz şi de blues la diverse cluburi şi restaurante din capitală, multe dintre ele fiind în colaborare cu ghidul săptămânal Şapte Seri (care era la vremea aceea, "Cea mai puternică revistă săptămânală de informaţie culturală şi petrecere a timpului liber") şi unde activa Horea Kraus (director de programe, editorialist şi administrator al casei de discuri şi al editurii Zaka). Cery-Lu era un restaurant cu specific gastronomic, în special italienesc (specialitatea casei era muşchiuleţ de porc umplut cu prune uscate şi sos porto), iar patronii din acea vreme încercau şi variantele cu trupă live la sfârşit de săptămână. Prietenul meu Horia le-a propus printre altele şi trupa Bega Blues Band, dar în formulă de trio, aşa cum veniseră pentru acel weekend şi pentru cluburile dedicate bluesului şi jazzului, Big Mamou şi Green Hours. Era ca un test pentru toată lumea, trio de bază, gaj minimal, tehnică fără pretenţii, muzică live de calitate într-o zonă inedită a Bucureştiului (foarte aproape de clubul Dinamo şi Inspectoratul General al Poliției Române). Se făcuse rost de ceva amplificatoare şi cineva adusese un mixer, tobe, dar de microfon uitaseră... În aceste condiţii aveam toate şansele să începem cu stângul seria de concerte şi să anulăm cântarea Bega Blues Band, mai ales că special pentru trupă nu veniseră decât maxim 5 persoane, din câte îmi aduc aminte.
"- Ce facem Kamo? Anulăm?"
"- Eu şi pe stradă am cântat fără microfon!"
Şi aşa a rămas. Kamo a cântat fără microfon în acel spaţiu relativ mic, hol din jurul piano-barului interior al restaurantului Cery-Lu, doar pentru prieteni, eram eu şi Horia, şi câţiva simpatizanţi ce veniseră (totuşi) pentru celebra trupă din Timişoara. Un recital la fel de bun ca într-un club dotat cu toate cele necesare şi cu un program viu, chiar mai pe viu decât ne-am fi aşteptat. Calităţile vocale ale lui Kamo au fost foarte prezente şi felul lui nostim de interpretare ne-a cucerit. Cu mare drag îmi amintesc de el. Nu am ştiinţă de vreun eveniment similar pe la noi prin ţară.

5. Am organizat amândoi primul Festival de Chitară Bass din România. N-a mers, după două ediţii s-a stins. Nu l-am avut noi pe Flea de la Red Hot, dar l-am avut pe Jeff Beck, ultimul datorită lui Sergiu Doru. De ce nu merg astfel de evenimente mai de nişă? De ce tot timpul Enescu, Maria Tănase sau Ioana Radu?

Adică Jack Bruce vrei să spui. Fie-i ţărâna uşoară! Păi, aşa cum spuneam de fiecare dată când eram întrebat cu un microfon în faţă, pentru că noi am parcurs pe repede înainte toate etapele istoriei muzicale ale omenirii. Am ars în piaţa publică sau la Argentin toate etapele culturale şi s-a ales prafu' şi ţărâna de cultura muzicală de pe mapamond, prin care noi, ca daci sau ca geţi, Glad sau Menumorut, ne puteam făuri o altă identitate culturală decât cea balcanică care ne paşte. (Apropo'. Cristos a Inviat! Sau cum ziceau pe vremea lu' Ceaşcă, Cristi şi-a revenit, şi se răspundea tot cifrat: Just, toaşu' - râdeam deunăzi cu Moşu Florian Lungu). Revin. Adică, coincidenţa de interese materiale prinse în traficul de blugi şi ţigări de la sârbi, aur de la turci şi cehoaicele de la Mamaia, cu interesele spirituale legate de Laurie Anderson şi Gabriella Ferri, ei bine, noi - prin Noi se înţelegea toată floarea rockerilor din Bucale, cu tricouri vopsite cu suflaiul, curele cu ţinte bătute şi genţi din buejeanşi sfârtecaţi -, eram bulversaţi cu ce să începem capitalismul ăsta, de unde să-l apucăm, din 1990 sau din 1947 de la forţata abdicare a regelui Mihai? Şi ne-am apucat de casete. Celebrele casete Brain Product. Şi acum mă simt vinovat, fiindcă în loc să-i aduc lui Atilla la tarabă, Modern Talking şi Ace of Base, îi aduceam Peter Hamill, Renaissance şi Klaus Schulze. Recunosc că mi-au plăcut mai mult decât C.C. Catch şi Milli Vanilli. Făceam programe diverse pe acele casete de pe vremuri. Unul din ele se numea: DRUNKEN ELLATION at 4 a.m, şi conţinea "cântece de tranziţie" către o lume mai bună: Tell Me What You Wan't cu Van Morrison; The Piano Has Been Drinkin (Not Me) cu Tom Waits; Too Much Thinkin cu Keef Hartley; A Fool No More cu Peter Green etc., etc. Dar lăsăm amintirile pentru alt volum de convorbiri... Trecem la subiectul Samantha Fox şi Dracula Bass. Prima s-a îngrăşat teribil, dar la TV dau tot clipul ăla antic cu I Want Your Body (în traducere: Ea are o singură dimensiune: rază !), iar al doilea, primul festival de chitară bas din România a fost un succes mare, fără doar şi poate, din punctul meu de vedere. Într-adevăr, nu unul comercial. Am avut şi un Concurs cu premii babane. Evenimentul poate fi considerat şi în Occident unul de nişă, cumva underground, dar acolo este sponsorizat şi de stat fiindcă acolo cultura este politică de stat, şi arta, în general, este mediatizată pe toate posturile de stat. La noi ăsta a fost şi este principalul motiv pentru care jazzul şi bluesul nu este cunoscut. Nu se dă la radio şi TV, iar media nu ştie sau se dă lovită în aripă când vine vorba de John Abercrombie, McLaughlin sau Snowy White. Facem un roman din poveştile de la conferinţele de presă cu întelighenţia fătucilor din media, care pun întrebări dificile, dacă ştiu că în România cresc munţi înalţi sau altele mai complicate, legate de viitoarele proiecte ale Giannei Nannini. Îţi dai seama ce greu a fost să-i convingem spre deloc, de greucenii Anthony Jackson sau Arild Anderson... Chiar nu ne dăm răţuşte, dar muzicieni ca Dominique di Piazza şi Jack Bruce & His Big Blues Band au publicul lor peste tot în lume, sunt mari nume din blues şi jazz, pe care mulţi români şi-ar fi dorit să-i vadă pe viu. Vina este şi a caselor de discuri din România care au ocolit permanent arta şi au promovat non-valoarea, facilul, frivolul şi mai toate coţcăriile posibile. Ce să vorbim de blues... pe care îl găsim furişat prin cluburi underground, prin festivaluri provinciale de care nu se spune sau scrie nimic. Rămânem doar noi 2, cei care mai păstrăm în suflet o flăcără vie pentru acest gen muzical. Dacă vrem să definim termenul underground, care din păcate a fost uşor denaturat de la sensul său [adică spectacol experimental (de avangardă)], el a ajuns astăzi să desemneze o mişcare de rezistenţă a muzicii bune (rock, blues, art-rock, funk etc.), adică acea mişcare ce nu prea iese pe marile scene unde se cântă live sau de cele mai multe ori play-back... şi nu fiindcă nu ar avea public. Publicul este condus, este obligat să asculte, spre ceea ce îi este de folos financiar producătorului (organizatorului) şi fiindcă nu i se mai oferă o altă opţiune muzicală. În fine, termenul underground mai defineşte astăzi un concept al unei emisiuni de televiziune, care l-a asimilat şi (re)dat publicului, sprijinit fiind şi de yes-manii atotştiutori marca Moculescu, formatori de opinie din vechea gardă. Faptul că acest termen « a înghiţit » atât de multe sensuri (inclusiv pe cele de subsol şi heavy metal), a devenit pentru cetăţeanul de rând sinonim cu tabula rasa şi, în consecinţă s-a ajuns, ca după câştigarea Eurovison, trupa hard-rockerilor finlandezi Lordi, - îi mai ţineţi minte? -, să fie denumiţi în ziare şi la teve, satanişti... O greşeală neasumată de nimeni şi care a trecut neobservată, întrucât nu avem nici presă muzicală şi nici critică, cum îţi spuneam mai devreme. Bluesul este un om bun care nu este în apele lui. Nu este răţuşca cea urâtă, NU!
Ah! Şi să nu uit. Lui Sergiu Doru ar trebui să i se facă un monument în faţa Sălii Palatului sau să se inventeze o distincţie pentru susţinerea necondiţionată a jazzului în România. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără generozitatea lui Tati la Dracula Bass Fest! Şi ne-au mai ajutat, Ioan Big (la prima ediţie) şi Voicu Rădescu cu subsolul şi terasa lui.

6. De când vorbim îmi tot vine în minte Se-ntorc vapoarele a Doinei Badea. Mă trec emoţii, lacrimi. Sunt vasele de la revoluţie? Dacă da, e semn că muzica rock românească este ancorată puternic în realitate, impune respect.
Am fost în Anvers după Vulturi. Adică după Eagles, vezi pe site cronica şi fotografiile. Vreau să fiu scurt, că mă duc la concert cu Petra Acker. Erau câteva vapoare acolo, unii ziceau că ale lui Băse tocmai s-au dus la fund, alţii că l-au scăpat preşedinte. Muzica românească este ancorată în prostie şi ghiduşie. Irevocabil. Nu vreau să mă repet, am bătut apropouri directe mai înainte. Sunt câteva nume care-şi dau seama de valoarea lor şi au scos discuri bune. Unul a reînviat Basorelief şi a făcut un disc de pomină, pentru eternitate. Altul face ethno blues bun cu Nighlosers şi mai apoi, sfinţeşte diverse formule bluesistice. Adrian Enescu a scos albume extrem de valoase pe cd (RIP!). Nicu tocmai a lansat MEMORABILIA, un excelent box set pentru colecţionari şi nu numai. Talitha Qumi, Kumm, Echo, Urma, Travka, Bucovina, Bucium, Egocentrics, Implant pentru refuz, Luna Amară, Pragu de Sus, Cri Gri, Nori Geometrici, Yes sunt prea puţine nume bune în 30 de ani, câţi au trecut, mâine poimâine, - nu ştiu când publici tu cartea -, de la schimbarea la faţă a regimului. În jazz albume bune sunt mult mai multe, le găsesc cititorii tăi şi ai noştri, pe site, la rubrica recenzii albume. În blues puţine albume bune. Tot Marcian, Ride On Band, Dixie cu Stepan şi cu Crişovan, Dusty Ride, Baicea, Bega Blues Band, Jimi Hendrix. În folk, Dan Chebac, scoate unul tare, dar nu se pune că e făcut în Italia şi ăia mănâncă prog dimineaţa, la prânz şi seara fac San Remo. Mai sunt şi acolo în folk câteva bune, dar nu mai trăieşte Teodora să ne spună de ele. Nae Caranfil impune respect şi în muzică, a făcut un strop de musical autentic românesc cu mult mai bun decât zece musicaluri făcute pe genunchele proverbial a lui Caratase. Nu serios acum, dacă nici muzică nu avem, cum să avem noi vapoare!? Şi unde să le ancoreze? La Neajlov în Deltă! Lasă că merg alţii pe croaziere oceanice, că în Delta Dunării peştele l-a păpat cormoranii. Când vin şalupele cu turişti şi sinistrul Cuc, bagă şi peşte. Cât o mai fi... la pescărie în Mila 23. Are mare succes festivalul de la Tulcea, vine lume puhoi, pune unul blues cu dichis şi sunt biletele vândute cu un an înainte. Anul ăsta vine Kenny Neal şi Bonnie Rait. Dacă câştigă comuniştii alegerile, închidem graniţele şi o luăm de la capăt, cu Maria Tănase, Ioana Radu, Cornelia Catanga şi Ileana Sărăroiu. Şi pe Gică Petrescu l-ai uitat. Mai cântă?

Radu la NY 1005.

7. N-ai cumva o batistă? Îţi mulţumesc!
Am o şampanie roze. Sau vin spumant, tot aia e. Maria spăla rufele la un râu. Dintr-un munte se prăvăleşte o stâncă care o omoară pe loc. Ce gândeşte Ion? Încă o maşină de spălat distrusă de calcar. RIP!

Mulţumesc şi eu pentru întrebări, am mâncat tot drobul de la Paşte. Când faci lansarea cărţii, să o punem de karaoke, că i-am furat textele lui Paul Negoiţă şi cântăm noi. Eu nu am voce, dar vin cu Birişteică şi cu Relu Călin, el fluieră Morricone, când vrea să fluiere pe cineva.

A consemnat Denis Dinulescu