Foto O.D.M.
Olga era cocoţată într-un cireş. Făcea plăcinte. S-a bucurat când m-a vâzut. Nu numai ea, ci şi aerul, munţii, strada pe care stă. Mi-a promis că vorbim despre viaţă, umor, ironie, teatru. Arunca cu câmbuuri în mine. Ia să vedem.
1. În 1983, la Teatrul Naţional, aţi fost sora Ratched în Zbor deasupra unui cuib de cuci. După gustul nostru aţi jucat rolul cu prestanţă, răutate şi eleganţă fiind cel mai bun, tot după gustul nostru, rol al dvs în teatrul românesc. Aşa că, după aproape 40 de ani ne putem permite o întrebare: cât era şpaga pentru internare în secţia dvs?
Secția aia din ZBOR DEASUPRAUNUI CUIB DE CUCI, interna cam 1000 de oameni săptămânal,timp de 12 ani. Puteam invita un cuc alergător,( doi) pe seară să inspecteze condițiile. Înjurăturile de noapte- ziua nu era pic de curaj!- din stația tramvaiului 16 cu care mă întorceam de la spital, ofileau florile pe care le primeam de la pacienți , astfel încât bunica avea multă treabă să le resusciteze.Ea conducea din umbră totul, repercusiunile erau cumplite dacă nu avea ce salva fiindcă spunea că trebuie să fiu strangulată mai convingător.Teatrul românesc nu era de acord cu acest punct de vedere.
2. În zbor deasupra unui cuib de cuci nu era vorba de un spital, ci de o felie de realitate din societatea americană a acelor vremi. Dacă se juca şi la noi însemna că societatea românească era aidoma celei americane? Americanii, de exemplu, nu stăteau la coadă la carne şi nici nu încercau să emigreze în USA.
Nici noi nu stăteam la coadă la carne pentru că nu se găsea carne. Se aducea cu rândul din alte localități sau se putea cumpăra ca onorariu în deplasări.
Sigur că ÎN ZBOR nu era vorba de un spital mic, ci de unul mare, cât o ,,americă,,existent în orice societate în care puterea sau banul conta mai mult decât viața omului. Ca la noi! Am auzit că atunci se putea emigra până la Ruse dar acolo nu erau americani , pe cea vreme.
3. Aţi ratat momentul să faceţi un teatru popular la dvs în curtea de la Valea Călugărească. Cu bani europeni. S-ar fi putut juca Revizorul lui Mălăele, Preşul lui Cornişteanu sau monologuri de câte trei ore ale lui Dan Puric. E bună ideea? Se mai poate face ceva?
Mălăele nu ar putea juca la Valea Călugărească fiindcă soțul meu culegea pe acea vreme via cu Hamlet. Iar monologuri , de orice întindere , nu ar rezista degustărilor din cramă, așa că nu se mai poate face nimic,
ștacheta e prea sus!
4. Scrieţi, citiţi, faceţi accidente cu maşina, umblaţi cu nepoţii la deal şi la vale, urcaţi în foişor ca să vedeţi când vin turcii, ghiciţi în cafea, zburaţi cu parapanta. Când aveţi timp de toate?
Aia e , mai am timp fiindcă nu mai am multe roluri, fac și eu ce pot: garduri, beton amprentat, plimbări cu trenulețe mici și mari,vizite la edituri, spectacole în teatre independente , stau la graniță să anunț năvala telefoanelor mobile ca să pot vorbi cu copiii mei măcar o dată pe săptămână. Noroc că cei mici nu au încă așa ceva și putem comunica zilnic prin viu grai ca să nu uităm să vorbim când se sparg la joacă veiozele, așa cum se întâmplă azi cu mulți alții!
Aş dori să scriem o piesă de dragoste, o piesă ori de adormit copiii, ori nu. Fata aş scri-o eu şi ar fi vorba de o coafeză frumoasă care se duce la Eurovision. Dvs aţi scrie rolul băiatului care aleargă după tren. El strigă: te iubesc! Dar ea nu aude prea bine, că e cu căştile la urechi ca să audă când vine mă-sa să-i spună: eşti beată! Drama e că vine controlorul şi cântă şi el. Vine şi mecanisul şi o trage de fuste pe coafeza noastră. Începe bătaia. Finalul e deschis. Ne pricepem.
Ideea unei piese scrise împreună este constructivă fiindcă o putem scrie în parcările din București care sunt atât de puține încât coafeza cea frumoasă nu ajunge la Eurovizion fiindcă pierde avionul. Eu, de asemenea nu găsesc replici bune când mă învârt prin oraș ca să parchez deoarece am un vocabular redus la câteva invective. (Am descoperit că din cauza asta dramaturgia românească suferă!) El, băiatul însă, poate alerga după orice tren dar niciun mecanic nu poate trage de fustă pe cineva fiindcă toți oamenii, femei și bărbați, poartă pantaloni. Asta îmi dă de gândit cu privire la scenele de luptă unde putem angaja jandarmi care să dea cu spray lacrimogen în orice om care merge pe stradă. Din cauza asta avioanele zboară cu sau fără călători, aceștia stând la sol cu ochii în lacrimi. Unii chiar vor să vadă unde cade avionul. Sigur însă că putem schimba finalul ca să fie o comedie , cum vrea lumea, adică să folosim gaz ilariant furat din spitale. Adică să mai râdem puțin după ce ne dezinfectăm. Deci băiatul fuge râzând după un tren în care sunt multe coafeze frumoase doritoare de căpșuni. Găsim noi finalul în parcarea unui mall!
6. Despre ce vorbim noi aici, c-am uitat?
Vorbim ca să nu adormim când somnul naște monștri. Când nu, nu. Ai uitat că noi am câștigat o ușă?
7. Vă mulţumesc!
Îmi plac mulțumirile când sunt și eu mulțumită. O carte despre ceva simplu , sau despre oamenii de pe trotuar nu s-a mai scris fiindcă toți trec grăbiți. Dacă s-ar opri un pic ar vedea cum se dărâmă o casă ca să se construiască un bloc pe o stradă numai cu case, ar vedea cum vine mașina pentru dializă săptămânal la vecinul care taie mingi când cad în curtea lui, ar vedea cum un șofer scoate un topor din torpedou să amenințe o șoferiță care a oprit la stop iar în mașina lui a intrat cea din spate, ar vedea câtă lobodă e în piață când ai parizer în plasă, s-ar opri lângă o școală să audă cum ies copiii de la ore, ar dona sânge dacă i s-ar îngădui, ar face economii mergând la teatru în loc de cinema3D, ar fi mulțumit că există , nemulțumit că nu s-a născut în alt loc și timp, ar citi Borges , Agatha Cristie, Umberto Eco , Olga Delia Mateescu și Denis Dinulescu, ar fi conștient că Statul nu este al lui ci al altora complicați în comiții, comitete, firme, bănci, etc., astfel încât mai bine trec grăbiți și nu văd toate astea și multe altele. Deci sunt oameni simpli.Care votează sau nu , că tot aia e! Deși speranța , se zice, moare ultima!
A consemnat Denis Dinulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: