Cochilia producea exact cantitatea de unt de care aveam nevoie. Șase kg pe zi. Nu mâncam în fiecare zi șase kg, așa că în acest moment aveam în frigider cam o sută de kg. Am zis să mergem cu ele la piață să le vindem. Adică Tina Cumva, șefa, s-a ridicat în picioare și a zis: Să votăm, ori vindem suta de kile și ne finanțăm în continuare expediția, ori o mâncăm acum. Laura și Mihnea au zis că s-o mâncăm pe loc, dar până la urmă a învins rațiunea, adică înțelepciunea noastră veche și veselă de care suntem mândri ca români, așa că ne-am dus la piață în Bicaz. Toată lumea aștepta untul. Untul de Cochilie e cel mai bun. Un tip a luat douăj de kile. Era un tip gras, mărunt, blond, care cânta la lăută. Ca să vezi.
Cu banii de unt am cumpărat kerosen pentru Cochilie și așa am ajuns la Mănăstirea Neamț.
Babană și austeră lucrare, poreclită multă vreme Ierusalimul Ortodoxiei Românești. Atestată cam din secolul XIV, că găsim o dată pe un clopot, 1393, clopot care a dat să fie topit de Ștefan Cel Mare. Tot cam de pe atunci, mănăstirea Neamț a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali din Moldova, cauză din care participa frecvent la politica și războaiele țării. Ca acum. Între celelalte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, Neamțul este cel mai interesant și mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii. Arhitectura și plastica bogată decorativă adaugă monumentului o măreție impunătoare. Cum spuneam: un monument auster, simplu, măreț, fără brizbrizurile chicioase ale altor mănăstiri.
Aveam de ales acuma, odată ajunși din nou în Cochilie: să mergem la vânătoare, să vedem un film cu Queen Latifah, un concert pe video cu Delia, că la toți ne plăcea melodia ei Da, mamă, sunt beată, sau să mergem la ștrandul din Piatra Neamț, care poate nu era închis și ne-am fi scăldat, am fi admirat gagici grase și așa mai departe. A hotărât până la urmă Tina Cumva: Nu-i așa că sunteți beți? Și noi am răspuns în cor: Da, mamă, sunt beată și ne-am întors în cantonament.
Stătea să plouă, dacă mai țin bine minte. Da, stătea să plouă. Și atunci ne-am pus cu toții o pătură-n cap, am legat Cochilia de un pom și am adormit lângă ea, așa de obosiți eram. Da, așa de obosiți eram.
A suivre, Denis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: