Bazaconii

A fost odată ca niciodată un cozonac. Mare, dulce şi copt. Copt pentru însurătoare, pentru că, da, el pusese deja ochii pe cozonaca Steluţa, care-i zâmbea mereu din galantarul patiseriei vecine. Şi-şi luă Floricel inima-n dinţi, aşa-l chema pe cozonacul nostru, Floricel Mandache, şi se duse la Steluţa cozonaca şi-o ceru de nevastă. Steluţa nu era crescută prea bine că n-avusese drojdie-n ea. Şi nici dulce nu era, că patiserii n-avuseseră zahăr. Deci era sărată. Dar Floricel o iubea şi aşa. Şi, cum spuneam, Floricel compuse repede o melodie de Gabriel Cotabiţă, îşi luă chitara şi se duse la patiserie. Numa' ce intră şi văzu un client care tocmai o cumpăra pe Steluţa, motivând că cozonaca cu sare e febleţea lui. Floricel sări la bătaie. Îl bătu pe nenea ăla de se căcă pe el. Şi-apoi, uită de ce venise. Se întoarse la el în galantar şi se uscă de ciudă. Îmbătrâni, îi căzu părul şi zahărul. Fu îngropat în spatele cofetăriei.

Meciul de baschet dintre Uieşti CB şi Bragadiru CB conta pentru semifinalele Ligii europene de baschet. Cine bătea aici, juca cu Real Madrid. Namilele din Uieşti intrară pe teren. Nu era unu' sub 3 metri. Da' ăia din Bragadiru erau şi mai mari, aveau fiecare câte 4 metri în înălţime. Arbitrul fluieră. Brusc pe teren apăru o sirenă. Toţi cei 10 jucători se luară după ea. Sirena alerga şi cânta o melodie de Gabriel Cotabiţă, una scrisă pe patul spitalului când era inconştient. Sirena se opri la malul Mării Negre. Văzu jucătorii şi se întrebă ce să facă cu ei. Îşi zise: să-i transform în sireni, că avem nevoie. Din ziua aceea nu s-a mai auzit nimic de celebrele echipe de baschet Uieşti şi Bragadiru, şi au trecut 80 de ani. Doar din când în când câte o turistă care doarme noaptea pe plajă rămâne însărcinată din te miri ce.

Musca ţeţe Viorica se iubea de zor cu şarpele cobră Viorel. Azi aşa, mâine-aşa până făcură opt copii, patru fete şi opt băieţi. Îi numiră: Instructor, Model, Combină, Luntre, Papagal, Şase, Limuzină şi Pork. Şi normal că trăiră până la adânci bătrâneţi.

Denis