MAȘINĂRIA. MUZICALUL DE LA TNB ÎN CARE MUZICA NU CÂNTĂ

Despre marile opere ştim, şi suntem de acord, că traversează epoci, timpuri şi mode. Adevăruri umane general valabile de mii şi mii de ani, acele fibre dense de frământări moral-sentimentale, „plămada viselor” arhetipale ce ne devin realitate comună – din acest inventar select se procură ideile ce nasc produse premium pe rafturile cultural-artistice. Dilemele complicate şi emoţiile antagonice vor fi oricând o bornă justă în orice parcurs dramatic. Dar nu orice operă care îşi propune să rămână relevantă peste veac şi reuşeşte asta. De cele mai multe ori, tocmai creaţiile dedicate prezentului imediat s-au dovedit a fi perene. Iar forţarea genialităţii şi extinderea unui termen de valabilitate peste durata conţinutului nu face decât să ducă în deizoriu faima, atâta câtă a fost, a originalului. „Maşinăria. Musicalul” adaptarea lui Joshua Schmidt după piesa „Maşina de calcul” de Elmer Rice, montat la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti de Alexander Hausvater este o încercare opintită de augmentare a unui text datat. Încă de la premiera pe Broadway a musicalului în 2007, sonorităţile voit trunchiate, elitist-dizarmonice şi compilaţia de genuri într-un fragmentarium sonor deliberat distonal, nu recomandau revizitarea textului din 1923 ca pe revendicarea unei capodopere. Meritele de atunci ale unei piese vizionare bine scrise nu se mai regăsesc în musicalul de acum care mizează pe o noutate inexistentă, de fapt. Alegerea repertorială a acestui titlu la TNB este cu atât mai greu de înţeles cu cât partiturile muzicale stufoase şi alambicate au fost încredinţate unor actori care par departe de orice performanţă în registru vocal. Pentru ca un spectacol să aibă şansa de a-şi atinge potenţialul, cinstit, cu bune intenţii, lucrând cu dedicare şi talent, e nevoie de alegeri limpezi; de la text la echipa de creaţie. Miza unei montări a unui scenariu anevoios, provocarea unui musical prea puţin muzical, nu poate în niciun caz funcţiona adăugând hazardul unei distribuţii în care aproape nimeni nu poate cânta. Vorbirea cantabilă a celor mai mulţi din distribuţie, notele false care le depăşesc cu mult pe cele atinse corect, aerul care se pierde pe finaluri de fraze, respiraţiile gâtuite, vocile care tremură la fiecare vers, sentimentul constant de efort şi disconfort al celor de pe scenă nu pot fi alegeri deliberate, ci greşeli elementare. Spectacolul arată vizual sărăcăcios, cu elemente de decor asamblate, parcă, pe fugă, adunate desperecheat. Proiecţiile nu salvează impresia generală de ponosire, pentru că şi ele sunt la fel de neinspirate, necalitative şi excesive. Busturile de manechin care stau în cutii jumătate de spectacol nu îşi găsesc niciun folos real, nu înseamnă nimic; puteau la fel de bine să fie acolo televizoare, lămpi, ursuleţi de pluş sau nimic. Costumele neutre sunt în notă cu atmosfera pretinsă de text, însă halatele de îngeri cu veste înflorate adaugă încă un accent crispant şi urât estetic minusurilor acestui supliciu vizual-auditiv. Defilarea formală a personajelor care aduc în scenă obiecte şi execută repetitiv gesturi-tic care deschide spectacolul e ineficientă şi imprecisă; lumea închistată în cifre, dezumanizată şi vidul sufletesc în care maşinile ameninţă extincţia umanităţii nu există decât la nivel declarativ. Nimic din înşiruirea stângace de mişcări cu ochii în gol nu e dublat de sens şi motivaţie altfel decât superficială. Actorii sunt executanţi – unii mai silitori, alţii mai delăsători – ai unor trasee ce doar umplu scena şi timpul, fără conotaţii reale, fără substrat, fără eleganţă, cu prea puţin creativitate, lăsând senzaţia de neputinţă prăfuită. Totul pare vechi, deja văzut, depăşit stilistic şi neconvingător. Distribuţia numeroasă e pusă în slujba unui demers artistic falimentar. Dintre actorii de plan secund, se observă cu uşurinţă entuziasmul lui Burcea, seriozitatea lui Silviu Mircescu, exagerările de mimică ale Monicăi Davidescu şi imprecizia lui Silviu Biriş mascată de aceleaşi grimase. Florentina Ţilea (Daisy) are disponibilitatea sârguinţei care nu compensează, însă, minusurile evidente ale carenţelor sale vocale; oricât de bune ar fi intenţiile, oricât de sincer asumat personajul, songurile sunt compuse din note care de multe ori tremură şubred într-un recitativ-cântat aproximativ. Tomi Cristin (Şeful) umple pe jumătate o formă pe care nu o conţine, are o interpretare demonstrativă şi rămâne într-o zonă mediocră de expresie scenică. Natalia Călin (Doamna Zero) încearcă să îşi folosească talentul pentru zona de comic pentru a creiona un caracter concludent personajului său; efectul comic se realizează doar parţial din cauza exceselor ce vor a compensa songurile ratate în totalitate, ce pot doar crispa civil, într-o manieră stridentă. Istvan Teglas (Shrdlu, Martor) e foarte implicat şi dedicat, corporalitatea sa e cea mai expresivă, intensitatea personajelor sale captează atenţia şi interesul, căptuşeşte cu emoţie şi gând partitura, însă nu e ferit de aceleaşi metehne vocale ce sugrumă performanţa. Ioan Andrei Ionescu (Domnul Zero) încearcă să creadă în personajul său. E singurul din scenă care conţine susţinut un gând bogat despre întregul film interior al persnajului. Exprimă emoţiile acestui alienat, disperat şi descurajat, se miră de ce păţeşte şi de ce e capabil. Are o prezenţă carismatică, are mai multe posibilităţi vocale pe care le foloseşte cu măsură şi reuşeşte să salveze prin această intensitate motivată interpretarea sa. „Maşinăria. Musicalul” e un spectacol în care muzia nu cântă. O poveste cu potenţial, care a făcut vogă acum un secol, reciclată pe cai mari nu e suficientă pentru a suplini lipsurile de imaginaţie şi creativitate ale epigonilor. Un compozitor neinspirat, o traducere superficială, o scenografie ternă, o coregrafie schematică, o regie prăfuită, şi actori nepregătiţi tehnic, neantrenaţi pentru acest gen spectacular – aşa arată afişul acestui eşec. d'E-pîn-geac.