Cursa ciclistă Bulbucata Clejani

P-ormă dacă eram sătui, nu mai ştiu cine a zis să reedităm cursa internaţională de ciclism Bulbucata Clejani aşa după masă, că bicicletele oricum erau unse, oricum erau noi, aveau două toţi şi mai făcuseră cursa asta în anii tranziţiei, mai ales că acum aveam o bicicletă pe cap de locuitor aici ajunsesem pas cu pas, adică aşa de bine o duceam în Carpaţi. Am zis toţi în cor hai s-o facem şi am umflat roţile.

Foto, Tina Cumva

Primul echipaj a plecat cu o sută la oră, foto, şi la Podişor s-a oprit ca să-şi ia Ioana pantofi de la un magazin care plătea taxe la comună, la oraşul Mihăileşti şi la stat, taxe din care ni s-a dat câte o mască ca să nu vedem mizeria de pe jos, de pe sus, şi lipsa fructelor, pentru că în niciun copac nu erau prune sau corcoduşe. Ioana şi-a pus pantofii şi am pedalat mai departe stârnind emoţii, mândrie, lacrimi ălora de ne priveau, că adică aveam noi curajul să punem din nou cursa asta pe hartă, că sub comunişti era tare celebră. Şi iar am pedalat până la birtul din sat unde ne aşteptau cu lăutarii şi ne-au cântat Trezeşte-te române sau Culcă-te nu conta. Noi ne-am oprit şi am gustat din bucatele oferite de ţăranii care urmăreau live cursa: mărar, pepeni turceşti, ardei turceşti, cireşe zeelandeze, cartofi bulgăreşti, totul mestecat într-o salată de fructe într-un lighean. Şi cu burta pusă la cale am luat-o din nou la pedalat că drumul făcea o curbă, apoi alta, şi se vedea Clejaniul, eram ca şi ajunşi. Dar din spatele nostru.

Ei bine, echipajul doi, foto, a plecat în cursă ţâşnind ca armata română la Mărăşeşti. Zuuuuuuum, aşa făcea de viteză. Prin Podişor a trecut ca vântul că magazinul de pantofi era închis iar până la Clejani nu s-a mai oprit decât la Muzeul de Artă Contemporană deschis pe 15 mai de Rafila taman pe câmpul plin de maci de la ieşirea din Podişor, şi macii erau aşa de roşii că se auzea taraful din Clejani cu Caliu în frunte. Fănica, şefa echipajului doi, vezi iar foto, pedala şi-şi povestea viaţa: m-am născut târziu, mi se pare că deja aveam zece ani şi eram într-a treia, dar nu-mi luam cărţile la şcoală pentru că io ştiam materia pas cu pas şi am trecut într-a patra. Acum drumul făcea nişte urcuşuri, nişte coborâşuri, lumea pe margine ţipa de bucurie sau de necaz că nu mai era primul echipaj în frunte şi dacă ar mai fi fost al treilea să fi plecat din Bulbucata şi ăla ar fi ajuns pe primul loc.

Linia de sosire era ocupată de un tractor, deci nu s-a putut sosi, dar primul echipaj a fost declarat al doilea şi au început certurile: ai trişat, ba nu, ba te-am văzut cum ai plecat cu pantofii cu tocuri din magazin şi aşa şi pe dincolo că a trebuit să vină virusul să despartă echipele. Spital nu era prin apropiere, aşa că s-a mers la Giurgiu, cale de 30 km tot cu bicicletele de-am fost nevoiţi să facem popas la Ghimpaţi. Dar la Ghimpaţi era închis că fuma Orban, şi-a trebuit să ne întoarcem la Mihăileşti unde era o horă de urşi dresaţi mamă, mamă. Ne-am prins şi noi în horă până au venit arbitri de la Bucureşti ca să premieze locurile unu şi doi din cursa ciclistă internaţională Bulbucata Clejani.

A venit seara şi cumva lucrurile s-au lămurit definitiv. În sensul că arbitri de la Bucureşti era de fapt o arbitră care gestiona un uliu uriaş sau ce-o fi fost. I-a dat drumul şi a zis: echipajul care îl prinde a câştigat.

D.