Când am intrat în Sala Palatului am înlemnit. Toată sala avea părul alb. Mulți spectatori erau în cărucioare, alții veniseră împăiați. Niciunul n-avea ceas la mână, iar toate femeile alea trecute de 90 de ani erau violate, scria în ochii lor, era o lumină, că poate nu li se mai întâmplase așa ceva de mult. Erau bătrânii cărora Armata Roșie le furaseră ceasurile, pe care aceași armată le violase femeile sau albiseră de emoție la revederea armatei care-i umilise ca aliați. Recunosc, că de la un moment dat, o parte a sălii s-a mai blonzit, și au apărut zeci de tineri, care voiau să se dumirească de ce-o fi cu Armata asta Roșie.
După primele patru melodii cântate de Corul Armatei Roșii nu simțeai nicio emoție, nicio umbră de interes chiar dacă melodiile cântate de bărbații mareșali din cor erau vag internaționale, și puteai liniștit să te gândești la motanul de acasă, că de ce l-ai lăsat, că puteai veni și cu el. Apar soliști, apar dansatori. Spectacolul nu trezește niciun pic deșteptarea, deși spectatorii aplaudă copios. De unde că se aplauda dormind. Câte un mareșal din cor vine la scenă și dansează ceva. Este doza de umor a Corului. Un minut, acolo. Apoi, vine Tom Jones soldat cu You are a sexy bombe. Sala în picioare. Apoi o melodie militară a lui Take That, nu știu care, sala mustește a rock. Un colonel la chitară bas impecabil. Mă gândeam că niciun grup britanic n-a avut ideea să cânte în uniforme militare, cu grade de mareșali sau coroane de împărați. Apoi Smog in the Water la mandoline, mamă, mamă. Apoi, dansul săbiilor reușit, inedit. Dansul țiganilor la melodia Kalinka, destul de bun. Apoi, Evening Bells și la final Katiusha.
Vocile sigure și frumoase ale coriștilor și soliștilor, dansurile colorate și pline de ritm mai atenuează comerțul, sărăcia și șușa oferite de acest Cor intitulat nu știm de ce al Armatei Roșii. Sau, singura explicație, este că a fost un spectacol pentru România, pentru cât a putut țara noastră oferi ca bani. Pentru că diverse formule ale acestui cor cântă prin Europa și America cu spectacole de-ți bubuie inima și sufletul de plăcere. Amintim doar că, într-un spectacol la Paris, pe scenă au fost 300 de coriști, 300 de mareșali care nu avea nevoie de niciun microfon. Apăi, aia emoție. Cam de milioane de euro, ceea ce românii n-au să aibă niciodată să dea.
Ne retragem ușor triști. Din sală se revarsă hainele elegante de secol 21: Pantofi albi, fuste mai lungi sau mai scurte, două blonde mișto, un șofer, un căruț, bastoane, din nou păr alb. Păi, ce vreți?, era deja ora 11 din noapte și pe fiecare acasă îl așteptau refugiații ca să le dea de haleală.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: