Pe o bucată de zece metri pătraţi din curtea noastră cultivăm orz. De două zile, în orzul crescut cam până la brâu, s-a instalat un vrăjitor. L-am recunoscut după nasul subţire şi lung, mantia neagră, pălăria con de pe cap, mustăţile şi barba negre. Peste toate astea mai ţine în mână şi un caiet cât o cărămidă în care notează tot ce facem. L-am numit fără să ne doară capul: Vrăjitorul din Orz.
În fiecare dimineaţă ne întreabă pas cu pas despre tot ce facem: cum mâncăm, unde mergem, de ce ne uităm la televizor, cum e cu Iohannis ăsta, adică de ce merge el pe bicicletă când ţării i-ar trebui câteva autostrăzi bine făcute şi tot aşa până când am început să ne dăm seama că e ofiţer acoperit.
Orzul a crescut mare şi în scurt timp nu l-am mai zărit pe vrăjitor. În schimb îl auzeam: ne asculta telefoanele, ne ascuţea cuţitele, ne mânca marmelada, ne citea cele mai dragi cărţi. Adică venea noaptea, se urca în bibliotecă şi lua o singură carte: De ce iubim femeile, după care se supăra foarte repede pentru că nu-i convenea pluralul "noi". El ar fi vrut ca proza lui Cărtărescu să se numească De ce iubim io femeile, pentru că numai el, zicea, înţelege iubirea.
Încet, încet ne-am împrietenit şi l-am întrebat de ce s-a stabilit în orzul nostru. Mi-a spus: vreau să organizez o răscoală pe strada voastră, Echinocţiului, să compun o melodie închinată bicicliştilor, să trimit toată strada la DNA, să fac câteva gropi bine făcute în carosabil, vreau să scumpesc carburantul şi pâinea, vreau să scad TVA-ul la agăţat gagici la 2%. Nu-i mult?, zic. Nu, zice.
Aşa s-a întâmplat cam într-o săptămână. În timp ce noi cântam Imnul Bicicliştilor în mijlocul străzii, el şi-a luat zborul şi dus a fost. Pe o mătură, cu caietul sub braţ. De atunci îl căutăm cu îndârjire, nu numai noi, ci toată strada pentru că nu ne-a spus cum e cu ăia 2% la gagici.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: