Mata Hari la Teatrul Mic, regie Liana Ceterchi

Devenită dansatoare profesionistă în cercuri selecte şi curtezană în Parisul începutului de secol 19, Mata Hari, nume real Margaretha Zelle, s-a iubit cu Contele CUTARE, cu generalii germani, francezi şi ruşi CUTARE, a luat masa cu regele, împăratul, ducele şi mareşalul CUTARE ba în Germania sau Italia, ba la Londra sau Paris, şi a cărat în geamantanele ei, prin Europa, secretele ţărilor beligerante din WW1. E posibil, oare, ca zecile de milioane de ostaşi morţi în timpul conflagraţiei să-şi fi aflat sfârşitul datorită spioanei care a devenit Mata Hari? Greu de crezut.
Venită la Paris în 1902, Margarethei îi cam chiorăiau maţele de foame. Mariajul eşuat nu producea nicio pensie, aşa că s-a hotărât să-şi pună în aplicare un vis de tinereţe: Vroia neapărat să devină dansatoare exotică, cum văzuse ea în ţara în care trăise până atunci, India. Şi şi-a luat numele de scenă, Mata Hari, în traducere liberă, Ivirea Zorilor. Numele era perfect justificat pentru meseria ei cea nouă, streap teas-ul: După petrecerile grele cu multă băutură, fără neveste, cu femei şi cântări pe măsură ale oamenilor cu bani ai vremii, veneau dimineţile mohorâte şi mahmure şi atunci apărea ea, dansând goală şi ziua începea pentru toată lumea bine, iar teşchereaua Margarethei se umplea văzând cu ochii. Aşa a ajuns Mata Hari bogată, aşa s-a infiltrat în toate cercurile politice, economice şi militare ale vremii.
Interesantă femeie, ne-am zis, şi ne-am îmbrăcat să mergem să vedem cum arată pe scenă un asemenea colosal personaj. Şi nici una nici două a început piesa Mata Hari la Teatrul Mic, de Philippe Collas şi Eric Villedary, cu Dana Dembinski Medeleanu şi Sorin Medeleni în regia Lianei Ceterchi.
Cantitatea mare de informaţie care se revarsă peste tine din textul original, din care rar ţii minte ceva, este foarte bine domolită de regizoare prin scenografia gândită a fi foarte funcţională. Câteva volume paralelipipedice, înalte cam de 6, 7 metri, se mişcă continuu pe scenă imaginând o curte de puşcărie, Saint - Lazare, o celulă, birou de anchetator, vorbitor, scene de luptă ale armatei franceze, deci spaţii care dau o grafică specială, de efect fiecărei scene, lucru ce face posibilă asimilarea informaţiei de către spectatori. Pomenim numele scenografului, Maria Miu, pentru că secretul reuşitei acestui spectacol este duetul Liana Ceterchi, Maria Miu.
Lucrând serios asupra textului, Liana Ceterchi reuşeşte să ofere partituri excelente actorilor Dana Dembinski, Mata Hari, şi Sorin Medeleni, căpitanul anchetator. Dramatizarea regizoarei are tensiune, suspans, emoţie, aroganţă, atunci când Mata Hari încă nu crede că ea poate fi arestată pentru ceva, naivitate şi dragoste.
Mata Hari este în final condamnată la moarte. Este împuşcată în curtea închisorii. Aici este ratat un posibil final foarte bun: Soldaţii aduc un omagiu celebrei curtezane aruncând flori peste cadavrul ei.
Dar nu se termină aşa, mai începe o melodie, se mai mişcă cortina, apoi acelaşi pluton se aliniază la scenă şi tu, spectator, crezi că piesa o ia de la început. Dar nu-i aşa, şi e foarte bine.
Viitorul procuror militar Mornet, unul din locotenenţii care au semnat condamnarea la moarte a Matei Hari în octombrie 1917, avea să declare după eveniment: A fost prea mare tevatura pentru nimica toată.
Ne-am zis: Poate procurorul are dreptate, poate nu, aşa că am ieşit în frigul de pe stradă, mestecând în minte ideea că am văzut un spectacol foarte bun.

Denis Dinulescu