Ei ne aruncă doar firimituri de pâine. Circul îl facem singuri.

Am citit zilele trecute, în Ziarul de Vrancea, « Scrisoarea către Cei Aleşi » a unui funcţionar din Negrileşti. Nu-l cunosc pe autor, însă strigătul lui de revoltă mi se pare autentic şi-l susţin. Chiar nu simt nevoia să-i aflu CV-ul, arborele genealogic şi apartenenţa politică. A găsit curajul, cumva a trecut peste frica intrinsecă (care se naşte, automat, odată cu obţinerea unui loc de muncă) şi-a afirmat că el, ca funcţionar la primărie, nu reuşeşte să-şi întreţină familia din salariu. Din partea mea, această scrisoare putea fi scrisă şi de o femeie de serviciu. Nu e normal ca un om care munceşte 8 ore pe zi, indiferent de poziţia în organigramă, să nu poată să se întreţină decent – mă refer la un minim necesar traiului de zi cu zi, la o locuinţă ale cărei utilităţi pot fi achitate, nu neapărat la vacanţe la mare, deşi firesc ar fi să şi le permită şi pe acelea. Nu e normal ca în România un sfert din angajaţi să primească salariul minim pe economie (750 RON), în timp ce un senator cheltuieşte, mediu, 9000 de euro pe lună (în anul 2010).

Ce-a ajuns « munca » în ziua de azi, dacă nu o formă modernă de sclavie deghizată? Da, da, se spune că munca ne deosebeşte de animale, că ne-ar fi eliberat şi că ne împinge ineluctabil pe calea progresului, numai că cei mai mulţi dintre noi muncesc şi sunt plătiti doar cât să plătească, la rândul lor, facturi şi rate la bancă. Munca în sine nu mai are valoare, altfel nu-mi explic lipsa de respect faţă de anumite meserii, supravalorizarea altora şi, mai ales, dorinţa general răspândită de a câştiga la Loto – bani nemunciţi, adică. Ca să nu mai amintesc de admiraţia fără limite faţă de cei « deştepţi » care au îmnulţit banii (cui?, cum?) peste noapte şi ne privesc de sus din televizor. Nu-mi explic nici segregarea la sânge între « munca la stat » şi « munca la patron », unde munca la stat e privită ca o dulce lenevie plătită şi cu pensie asigurată (noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc dupa grila de salarizare), iar slujba la patron e echivalentă cu muncile iadului, infinite, dar fără viitor cert şi supuse capriciilor şefului. O slujbă pentru care se tremură, se îndură umilinţe, se fac ore suplimentare neplătite, pentru că şi-aşa salariul e mare şi-apoi sunt alţii care ar munci pentru bani mai puţini.

Suntem la mâna si la buzunarul lor, atât la stat, cât şi la patron. Slujbele la stat sunt, poate, mai sigure, din cauza unei legislaţii cu rămăşiţe comuniste. Slujbele la privat sunt, poate, mai bine plătite – nu toate, că nu are tata sefu’ de unde să dea, că trebuie să-i rămână şi lui profit. Suntem ţinuţi sub ordine de frica şomajului, a şirurilor din ce în ce mai lungi de şomeri care abia aşteaptă să ne ia locul. Câţi îndrăznesc să critice public condiţiile de muncă şi salariile proaste? Când cineva o face, fie e suspectat că e plătit pentru asta, fie e jurnalist, fie munceşte la stat, aşa că e sfătuit « prieteneşte » şi anonim să-şi ţină gura dacă vrea să-si păstreze locul de muncă. Angajatorii şi-ar permite, la o adică, să facă astfel de ameninţări. Dar de ce o facem noi, care suntem în aceeasi barcă? În loc să ne scoatem ochii şi să ne tratăm unii pe alţii drept vânduţi, asistaţi şi puturoşi, să ne plângem că ducem în spate pensionari, bugetari şi şomeri, mai bine am pune în practică « Deşteaptă-te, române ! » pe care îl tot invocăm în pustiu. La modul concret, ar trebui să reinventăm conştiinţa civică. Să ne aducem aminte că cetăţenii reprezintă capitalul cel mai de preţ al unei ţări, mai important decât laminoarele, Roşia Montană şi autostrăzile fantomă. Că ei trebuie educaţi, instruiţi, îngrijiţi şi acompaniaţi demn din prima până în ultimă clipă a vieţii lor. Că ei, prin aportul lor fizic, material şi intelectual, în funcţie de capacităţile proprii, dar în cadrul unei societăţi bine structurate, asigură prosperitatea unei ţări. Că munca trebuie respectată şi plătită corespunzător, ţinând cont de un prag real de subzistenţă. Că salariul nu este o pomană, ci un drept câştigat prin muncă. Că ar trebui să ne străduim să împărţim echitabil volumul de muncă, nu să micşorăm numărul de salariaţi care muncesc cât pentru doi şi să inventăm maşini care să-l facă pe Om şomer. Că ar trebui să fim solidari cu muncitorii grevişti ai căror patroni pleacă spre orizonturi mai milostive şi cu mână de lucru mai ieftină. Că o femeie de serviciu de la noi  ar trebui să câştige cât una care lucrează în Italia. Că ar trebui să învingem frica şi să luptăm pentru a ne obţine drepturile, pentru că altfel, mie una mi-e clar după 23 de ani de postcomunism original, nu o să le obţinem în veci. Ȋn alte ţări, după al căror nivel de trai tânjim, aceste drepturi există pentru că ele au fost câştigate prin manifestaţii, greve şi chiar lupte de stradă (cum se întâmplă, chiar şi în zilele noastre, în Portugalia, Grecia, Spania şi Franta, de exemplu). Adică prin unire şi solidaritate. Iar acolo unde avem impresia că « statul doar dă » (ca în Suedia, de pildă), tot statul ia din buzunar, cu vârf şi îndesat, sub formă de impozite şi taxe. Ar trebui să obligăm angajatorii să pună pe primul loc, în strategiile lor de business, demnitatea, seriozitatea şi respectul faţă de angajaţi, şi să lase optimizarea, rentabilizarea costurilor şi competitivitatea producţiei pe locul doi. Depinde de noi.  

Ei ne aruncă doar firimituri de pâine. Dar, dacă stăm cu mâna întinsă dupa ele, călcându-ne în picioare şi acuzându-ne reciproc că nu le merităm, circul îl facem noi singuri.

De citit si comentariile din Ziarul de Vrancea de azi (în mod exceptional elogioase)!