Câte dealuri, atâtea biserici

Am vizionat “După dealuri” într-un cinematograf francez şi bine mi-a prins. Eram departe de tsunami-ul de indignare care a traversat ţara după lansarea filmului în România. Mă aflam printre ochi curioşi şi surprinşi, în ciuda asteptărilor pe care le ridică a priori un film semnat de Cristian Mungiu. Am putut înregistra, la cald, reacţiile unor străini - străini de ţară şi de subiect. Lucrurile care mie mi se par, încă, fireşti, gen pupat mâna preotului, închinat la icoane, stat câte două persoane pe patul de spital etc., lor li s-au părut uimitoare. Mie fireşti, pentru că le-am cunoscut dintotdeauna în România, lor de neimaginat în ţara lor, în anul de graţie 2013. Desigur, în Evul Mediu erau normale şi la ei. Pe vremea aceea, cei bogaţi construiau biserici şi îşi cumpărau loc în Rai cu ochii diavolului care, culmea, acum ca şi atunci, îşi găsesc loc în visteriile preasfinţite. Şi încă nu au văzut ei, străinii de azi, altele mai grele de pe la noi, cum ar fi afişele din bisericile noastre: « folosiţi numai lumânările care se vând în biserica noastră » sau « nu aprindeţi lumânări în incinta bisericii ». Pariez că şi astea o să li se pară ciudate, având în vedere că în catedralele lor milenare nu există astfel de exigenţe.

La vederea maicilor învăluite în negru şi a preotului cu sutana cea largă, francezii, care sunt mai degrabă intoleranţi faţă de însemnele religioase în locurile publice, au facut spontan o analogie cu o altă religie, caracterizată drept fundamentalistă. Acelaşi tip de îmbrăcăminte la femei, din cap până în picioare, în cazuri extreme cu faţa complet acoperită; aceeaşi fervoare religioasă, cu slujbe si rugăciuni la ore fixe; aceeaşi intoleranţă faţă de celelalte religii şi urgenţa de a-i converti pe « păgâni » la propria religie, care este cea adevărată; aceeaşi orbească supunere faţă de vorbele Bibliei şi slujitorii ei. Noi nu ne apărăm religia cu arma în mână şi cingătoare de dinamită, deşi am înregistrat cazuri de fanatici criminali (victima unui astfel de fanatic religios fiind, recent, preotul Tudor Marin). Cum, îndrăzneşte cineva să ne compare cu…? A avea o opinie despre Biserică înseamnă, automat, a da în ea. Dai în Biserica, dai în neamul românesc, în Ştefan cel Mare şi Sfânt, în Eminescu şi aşa mai departe. O astfel de comparaţie ne răneşte orgoliul naţional, pentru că fundamentalismul religios este şi naţionalist pe deasupra.

În acest film, în petiţiile împotriva finanţării cultelor religioase de către stat, nu credinţa este pusă în cauză, pentru că noi structural nu putem fi atei şi nici nu ne cere nimeni să devenim, ci habotnicia şi făţărnicia. Avem prea multe biserici goale şi prea puţine spitale, şi acelea suprapopulate. Cu excepţia nucleului dur de credincioşi pursânge, ne amintim de post numai în zilele de dezlegare la peşte şi ne călcăm pe picioare la biserică doar în noaptea de Înviere. Aşa că nu m-a mirat deloc indignirea internă stârnită de acest film cum că ar aduce prejudicii imaginii României. Trecând peste confuzia dintre ficţiune şi realitate – filmul în cauză se bazează pe două poveşti reale, dar nu e un documentar -, peste gluma cu imaginea României care ar avea de suferit (care dintre imagini?), ajung la mirarea personală: de ce ne deranjează să fim văzuti aşa cum suntem? Desigur, nu se fac exorcizări în fiecare zi, dar auzim în mod frecvent de ambulanţe care nu ajung la timp sau deloc, de doctori care refuză să mai ţină în spital bolnavi psihici pentru că nu există dotările necesare, de tineri (nu neapărat orfani) care nu au unde să se ducă după ce termină liceul. Desigur, probleme sunt peste tot în lumea asta largă, dar câte popoare le găsesc rezolvarea în construirea de noi biserici care se iau la întrecere în strângerea de enoriaşi la slujbă? Desigur, Biserica ne vrea binele şi ne ajută cum poate, dar bolnavii ar trebui îngrijiţi în spitale dotate, iar orfelinatele ar trebui să primească fonduri suficiente de la stat.

Deci nu credinţa noastră ortodoxă e demonizată în acest film, nici măcar Biserica, ci neputinţa noastră de a ne ajuta noi între noi, cetăţenii organizaţi ca societate civilă şi laică. Când Statul ne abandonează, ne întoarcem la Biserică, pentru că nu avem alternativă. Nu numai că nu ştim să o creăm, din păcate nici măcar nu ne gândim că am putea-o crea noi înşine. Drumurile noastre duc, inconturnabil, la biserică şi la metodele ei, aplicate de la botez până la înmormântare (cu excepţiile cunoscute şi hulite), pentru că nu ştim să trăim în afara ei, chiar dacă o vizităm din an în Paşti. Cei bogaţi îşi cumpără, în continuare, indulgenţe. Cei săraci trăiesc din pomeni şi parastase. Lumânările se aprind numai în sectoarele « Vii » şi « Morţi », special amenajate. Doamne ajută!

Articol aparut si în www.ziaruldevrancea.ro, la Opinii. Din motive misterioase, nu mai reusesc sa intru pe site de pe acest computer. M-a hackerit careva? M-am faultat singura? Mister, dupa cum spuneam...