Drumul către România

Deşi pe hartă vedem conturul unei singure ţări, putem vorbi de existenţa mai multor Românii. România fizică, cea care se degradează pe zi ce trece, urmare a lăcomiei distrugătoare de păduri, terenuri agricole, dotare industrială (atâta cât a mai rămas). România care îşi promovează disperat şi pe bani grei o imagine idilică, provenită mai mult din imaginarul folcloric decât de la faţa locului. România românilor care, din propria voinţă sau din neputinţă, trăiesc între graniţele fizice ale ţării. România istorică, populată de voievozi viteji care au apărat Europa secole de-a rândul şi care hrănesc iluziile unui neam puternic ce o să renască într-o bună zi din propria cenuşă şi-o să popească pre mulţi. Să fim serioşi şi, măcar puţin, cu picioarele pe pământ. Suntem un stat relativ nou, România a împlinit doar o sută si ceva de ani de la proclamarea independenţei. Până atunci, am tot trecut dintr-o mână în alta şi ne-am împiedicat de un laţ mai mult sau mai scurt care ne-a permis, într-adevăr, să ne păstram rădăcinile latine. Rămăşi fără stăpân, am căutat imediat un rege străin, pentru că nu aveam maturitatea de a ne conduce singuri. Lupta pentru unire e mai mult un mit naţionalist decât o mişcare conştientă şi coerentă. Noi nu am fost un popor mare şi puternic, ci ne-am salvat, ca naţiune, cu ajutorul micilor comunităţi, închise şi răsfirate pe teritoriile cuprinse, mai mult sau mai puţin, între actualele frontiere. Zic unii c-am fi o turmă în continuă căutare a unui baci, conducător suprem, cârmaci, dictator, Vlad Ţepeş, fie ce-o fi, numai să pună şaua pe noi, să ne zică ce-avem de facut, să ne pedepseasca crunt, dar să ne scoată la liman. Îl căutăm disperaţi şi sperăm, în fiecare an electoral, că l-am găsit. Şi suntem dezamăgiţi de fiecare dată. Oare asta nu se întâmplă pentru că mizăm prea mult pe alţii, pe providenţă şi deloc pe noi înşine? Pentru că nu ne întrebăm ce-am putea noi face, fiecare individ în parte, şi laolaltă, colectiv, în sânul micii comunităţi şi al societăţii? Dar ştim oare ce vrem, avem noi vreun ţel?

Sute de ani am tot stat în defensivă, ocupaţi fiind unii dintre noi cu pustiirea recoltelor şi drumeţiile în munţi, iar alţii cu mânuitul sabiei şi coasei. Principalul scop al nostru a fost supravieţuirea de la o luptă la alta, de la o stăpânire la alta. După cum i-a scris Dumnezeu acestui popor mic, înghesuit între imperii. Aşa ne-am dezvoltat o mentalitate de supravietuiţori mai degrabă resemnaţi, aflaţi veşnic în căutare de alianţe şi protecţie din partea marilor puteri, după cum au dictat interesele geopolitice ale vremurilor respective. Şi îndrăznesc să afirm că nu ne-am schimbat prea mult. Noi n-avem viziune pe termen lung, n-avem principii, nu ştim să luăm decizii. Şi-atunci importăm, adaptăm, tragem cu ochiul la alţii, facem ce ne dictează organismele financiare şi politice internaţionale. Hai s-o recunoaştem: am intrat în UE pentru a profita de avantajele acordate statelor comunitare. Ba încă avem pretenţia de a bate cu pumnul în masă pentru a cere mai mult, deşi primim oricum mai mult decât dăm şi nu suntem în stare să cheltuim nici măcar banii pe care îi primim. Cine e de vină? A, da, corupţia, lipsa de mijloace şi strategii de aplicare, politicienii şi şefii cei proşti. Nişte vinovaţi-fantomă pentru niste lipsuri reale. Să fim oneşti şi să arătăm cu degetul şi către noi înşine, măcar o dată. Ar fi primul pas înspre conştientizarea rolului pasiv pe care ni l-am asumat de atâta timp şi spre eliminarea neputinţei, ca trăsătură caracterologică dominantă la români. Dacă nu reuşim sau, mai degrabă, nu vrem să ne lepădăm de neputinţă, lehamite şi fatalism, atunci de ce ne mai plângem? Să avem demnitatea s-o recunoaştem faţă de noi înşine, în primul rând. Vrem să spargem acest cerc vicios? Vrem să ne găsim nişte scopuri concrete si o misiune, alta decât supravieţuirea de pe o zi pe alta? Să ne privim critic şi onest istoria, să analizăm lucid prezentul şi să ne proiectăm cu adevărat în viitor. Să unim toate aceste Românii într-una reală, cu o viziune unică, nedictată de interesele obscure ale unei clase politice care nu se reprezintă decât pe ea însăşi. Ne-am crezut prea mult timp eroii manipulaţi ai unei revoluţii înscenate de alţii. Să ne construim o identitate adevărată şi consistentă. Abia atunci vom avea ceva de spus lumii şi Istoriei. O singură voce, o singură Românie.

De citit si pe vranceamedia.ro