Cuvente den bâtrîni... upgradate

Trăind noi timp de secole cam închişi şi-nghesuiţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi neavând acces la instrucţie publică decât abia de prin secolul al XIX-lea, şi încă nu se făcea master pe vremea aceea, am fost forţaţi să ne săturăm setea şi foamea de spiritualitate împingând tava la cantina înţelepciunii populare. Hrană variată şi gustoasă, pentru toate poftele si buzunarele, se mai găseşte şi astăzi. Iar pentru că marile idei sunt universale, prin urmare purtate de energiile creatoare dintr-un colţ în altul al lumii, ne trezim că împărţim aceleaşi vorbe de duh şi dezbatem aceleaşi dileme la scară planetară, ca de exemplu: cine a fost mai întâi, oul sau găina? Mai sunt şi altele, vehiculate de Biblie, responsabile şi ele, în mare parte, de morala şi conduita cetăţenilor mai mult sau mai puţin credincioşi.

Dintre ele, cel mai mult îmi place dictonul cine este fără de păcat să arunce primul piatra, adaptat la exigenţele contemporane: cine nu a mâncat salam cu soia / cine nu suferă alături de noi, să nu vorbească. Sau numai cine n-a profitat de sistem / situaţie să judece. Daca ar fi să aplicăm preceptele biblice punct cu punct atunci am descoperi că, la cât de păcătoşi suntem cu toţii, nici n-ar trebui să ridicăm privirea din pământ şi ne-am bucura zilnic de ploaie de meteoriţi. Noroc că noi nu le respectam întru totul şi-am inventat chiar şi-o vorbă care ne justifică această insolenţă: fă ce spune popa, nu ce face el. Din păcate, vorba asta arată (cu minus) măsura încrederii şi a respectului nostru faţă de autorităţi şi, prin extrapolare, faţă de modelele pe care ni le oferă societatea. E ca şi cum ne-am aştepta şi am fi chiar de acord ca mai-marii sau prea-vizionaţii nostri să NU fie ireproşabili. Dar, chiar şi-aşa, tot nu aruncăm cu piatra (la modul figurat, desigur, pasnic si legal), ci trecem pe lângă mormanul de bolovani şi... nu zicem nimic! Tăcerea e de aur şi capul plecat, sabia nu-l taie sunt proverbele potrivite acestei atitudini. Rămăn, totuşi, excepţiile enumerate în proverbul adaptat. Ele, persoanele vizate, chiar dacă ar avea ceva de spus şi dorinţa să o facă, sunt invitate la un cordial ciocu' mic. Doar Dumnezeu şi cei aleşi, nepătaţi, eventual fără dosar la Securitate ar avea voie să-şi dea cu părerea şi să judece. Numai că aceştia sunt păsări rare. Restul populaţiei fie se simte cu musca pe căciulă, fie are onoarea de a i se lipi una.

Un nebun aruncă o piatră-n apă şi 10 înţelepţi se chinuie să o scoată, zice alt proverb. Îndrăznesc să parafrazez: astăzi, un nesimţit aruncă o pungă de gunoi pe trotuar şi o sută de oameni trec indiferenţi pe lângă ea pentru că nu-i interesează, nu e treaba lor, nu au văzut-o (la câtă mizerie e în jur...), de ce ar fi ei proşti să o ducă la gunoi dacă nu ei sunt cei care au aruncat-o pe jos şi, la urma urmei, de-aia plătesc taxe şi impozite, să facă alţii curat! La modul absolut aşa este, stimaţi concetăţeni! Din nefericire, există reguli de bună purtare a căror încălcare nu mai înroşeşte obrajii nimănui şi există legi a căror încălcare nu mai atrage sancţiuni. De ce nu mai sunt legile respectate? Din toate motivele enumerate mai sus, ba se mai pot găsi şi altele. Zic unii că oamenii ar putea fi reeducaţi ca să devină mai atenţi la mediu, ca să aibă un comportament respectuos şi responsabil. Şi că, dacă nu merge cu vorba bună şi reînvierea spiritului civic, ar trebui să se înăspreasca pedepsele în caz de încălcare a legilor. Cineva să facă ceva, deci... dar cine? Cine să reclame fărădelegile, cine să insiste până căpătă un raspuns pozitiv, cine să pedepsească? Cine să acţioneze, într-un cuvânt?! Nu mai avem simţul proprietăţii comune, adică a ceea ce se află în afara uşii noastre. Nu ne pasă prea mult de lucrurile pe care le folosim zilnic, pentru simplul fapt că... le împărţim cu alţii: trotuare, străzi, spaţii verzi, aer, băncile din parc. „Noi” şi „ai nostri” şi-au redus raza de acoperire: familia, prietenii şi, de curând, grupul de apartenenţă politică. „Al nostru”, în schimb, a devenit „al nimănui”, pardon, sub îngrijirea diverselor administraţii locale şi judeţene, adică a statului. Care se plânge că n-are... cu ce. Noroc că avem pe cine da vina în continuare pentru disfuncţionalităţi: pe „şcoală” (că nu face nimic), pe „societate” (masă amorfă şi insensibilizată, de-abia mai mişcă, aşa că nu face nici asta nimic), pe „politicieni” (nişte hoţi, corupţi care-şi urmăresc numai interesele personale şi ale clanurilor care-i împing în faţă, deci nu fac nici ei nimic bun pentru noi că, de', corb la corb nu-şi scoate ochii).

Trâind noi, mai nou, închişi şi-nghesuiţi în spaţiul nostru privat, preocupările noastre rămân concentrate în sfera intimă: cu mâna pe telecomandă, un ochi pe televizor, iar cu celălalt, vigilent, pe paiul din ochiul altuia. Şi, chiar dacă locuim la bloc, aşteptăm cu ardoare să moară şi capra vecinului. Cine are urechi de auzit, să audă.

De citit si comentat si in Ziarul de Vrancea!