EXPERIENȚA ONION. GREEN ONION

Echipați cu bunăstare și baticuri galbene, cu bere și ciorapi mov, ținuta obligatorie a celor de la Arta Sunetelor, ne-am dus la The Pub, 20 aprilie, 2023, unde se lansa Troubled Mind. Eram Cornel S 1, Cornel S 2, Radu B, Radu L, Mircea Ice Man, Oana Nuș Cum, Florentina L, Mirela G, Vintilă, io, vreo două babe în spatele meu, două perechi în stânga, lume multă cu pălării albastre și urechi roz, și vreo patru puști de 20 de ani care se constituiau într-o trupă rock. Al lor era CD-ul care se lansa, Troubled Mind. Își spuneau Green Onion Experience, GOE, după ce pe la începuturi erau doar Onion Experience. Începuturile care datează de prin 2019 când au debutat la Cluj Blues Festival din anul cu pricina, alături de The Gamblers, Serbia, și Kyla Brox, Anglia. Debut promițător. Grupul avea în jur de 17 ani. De atunci datează, dacă nu ne-nșelăm, melodia Johhny Lad, care ne-a atras nouă atenția. Ne-am zis: aici e ceva. Băieții s-au format la Academia Voltaj.

Apoi, au constituit grupul. Buuuun! Noi i-am auzit prima oară la Brezoi 2022. Ne-am zis atunci că dacă trupa rezistă frământărilor vârstei: gagici, bani, părinți, școală, cariere solo separate, dezertări, vor ajunge cunoscuți. Și iată-i la The Pub București în 2023, cum spuneam. Cu un repertoriu bazat pe compoziții proprii, ceea ce este promițător. Amintim câteva: Troubled Mind, Tell Me Why, Out and Again, You got Me și Jungle Run. Stilul afișat până acum, până își vor cristaliza personalitatea ca trupă și ca muzicieni, este un amestec de rock, blues, progres. La care se adaugă încercările solo ale solistului chitară și voce Vlad Mocănescu, și a unui sax, nu știm dacă permanent, care aduce calitate compozițiilor. Un stil agresiv pe alocuri, de calitate, cu secție ritmică în față sau riff-uri de chitară care subliniază linia melodică. Deci ceva bun. Totul într-un spectacol de calitate de nota 10. Pentru că noi suntem un băiat înalt și n-avem complexe, am vorbit cu solistul Vlad Mocănescu, de departe liderul grupului. L-am întrebat de ce nu ies trupele rock românești în Europa, în lume. De exemplu, trupa lor în deschidere la Pearl Jam sau Radiohead, naiba știe. Mi-a răspuns că nu există interes din partea ucmr-ului și a altor instituții abilitate cu promovarea muzicii autohtone în lume. Mai bine zis nu interesează pe nimeni. Ei, ei GOE, își vor alcătui un fel de staff care să se ocupe special de chestia asta, pentru ca, de ce nu, GOE, să cânte în deschidere pe Wembley la nu-ș care trupă babană. Zicem și noi.

Meteahna asta cu neieșitul trupelor din țară e mai veche îi zic. În timp ce noi behăiam Lalele, Lalele, din Ungaria venea la noi Omega. În vremea aia auzeai de Lokomotiv GT sau de Beach Boys. De la noi doar de Olimpic 64 care cântau înghesuiți prin 303. GOE, îmi mai spune Vlad, pregătește un turneu major. Nu se ocupă el, nu știe toate datele, dar se va auzi. Vârsta și calitatea stilului, ritmul și compozițiile, look-ul și vocea lui Vlad îi recomandă ca o trupă de viitor. Solidă. De concert. De turneu. Îi pomenim pe băieți, pentru că, nu-i așa?, Vlad nu cântă singur. Sunt Vasile Dică, chitară ritm, Darius Blaj, bas, Peter Dragu, baterie și Vlad Mocănescu de care tot zicem, solist chitară, voce, compozitor. Buuuun! Pe la sfârșitul concertului lansării din negura sălii a izbucnit pe scenă un grup de fete de vreo 15, 17 ani, probabil născute în seara cu pricina la The Pub, așa erau de mici, care fete au dansat, au hăulit, s-au zbuciumat în ritmul celor de la GOE. Ele ne-au aminitit de anii 62 ai secolului trecut când fete de vârsta lor își rupeau hainele la concertele Beatles. Și uite ce mari au ajuns. Sperăm că și GOE. DENIS DINULESCU

CU BOB DYLAN ÎN TURNEU

Bob Dylan, foto, cântă despre speranță și sinucidere. Despre sărăcie și prostată. Despre dragoste și Pupăza din Tei. Despre pensii și algoritmi. Despre lumină, orașe, pașapoarte maro, binefacere, bunăstare, Sarah, despre că e timpul schimbării sau despre protestul lăuzelor din Bolintin. Unele din melodiile dânsului au versuri cutremurătoare: ’’Nimeni nu e nou/nimeni nu e vechi/ciorba încălzită cu urechi/uite, vine Baba Cloanța/mai repede, mai repede/să nu rupă clanța/așa cum a făcut deunăzi în Pădurea Virgină/De unde se procură stricnină’’. Sau: ‘’Sufletul își alege singur societatea/mama mi-a zis să să escaladez cetatea/că acolo e multă căldură/păr de cal și cianură’’. Piața e cu ochii pe el. Țărăncile îl cinstesc cu ceapă verde, ridichi, fasole. N-are nevoie de ele, el are nevoie să transmită prin cântec anumite stări sufletești, el vrea să cânte despre oameni și păsări. O pasăre, mi se pare că un curcan, i-a adus ieri un aspirator stricat. O alta, un pelican mofturos, i-a adus un loz în plic și așa mai departe. Nu-l interesează câștigul. Cei patru lei pe care i-a căpătat de la mine îi sunt de-ajuns.

Suntem la Giurgiu, foto. Orașul în care lucrurile sunt mai simple. Aici unde gunoiul nu s-a mai ridicat de dinainte de Paști. Din cauza de bani. Din cauză de prostie. Din cauză de nepăsarea societății civile, a marinarilor din port, a bulgarilor care tranzitează sau vin la păscut, a cozii nefirești de la vamă, a turcilor care au uitat că nu mai suntem pașalâc. Cauze multiple, cer înorat. Bob Dylan strânge spre prânz. Stă într-o curte de la marginea orașului. Cumva spre Remuș. Cumva spre șoseaua națională. Cumva spre naiba știe. Adică acolo unde cântecele lui se nasc din dragoste față de oameni. De păsări. De cerul senin. Din sărăcie lucie. Din nimic.

MĂRUL NEPRINS E NEGUSTOR CINSTIT

Întotdeauna când trec cu mașina prin Voinești, județ Dâmbovița, îmi face semn să-l iau la București un Bondar, foto. Mereu îl iau, suntem prieteni vechi. Este de fapt un robot care polenizează merele, florile, pepenii, banii, prieteniile. Minune a Inteligenței Artificiale românești. De cum se așează în dreapta mea, scoate un sandviș cu mere și lapte. Îmi spune: este prototipul sandvișului pentru școala elevilor. Un măr de trei zeci de grame, o pâine de un kilogram sau două și la mijloc puțin lapte. Mănâncă și zumzăie: Tucidide spunea că mărul neprins e negustor cinstit. Îl corectez: Arsenie Boca. Șoseaua face la dreapta, la stânga, la dreapta, la stânga. Zumzăie în continuare: toate merele astea pe care le vezi de pe șosea, livezile astea cât vezi cu ochii sunt compromise. S-au dus toate soiurile. Nu mai au niciun gust. De-asta le și dau în programul școlar, că dacă nu le plac materiile, măcar să rămână cu merele. Tucidide spunea: spune-mi ce mere mănânci ca să-ți spun cine ești. Îl corectez: Arsenie Boca. Nu ținea cont de intervențiile mele. Zumzăia din ce în ce mai tare, mai sătul: în Anglia, de exemplu, toate soiurile de mere s-au stricat. Din cauza climei. Așa că la încoronarea lui Charles al III lea vor mânca mere românești. De aici, din Voinești. Tucidide spunea: fă-te frate cu mărul, până treci puntea. Îl corectez: Arsenie Boca spunea chestia asta. Mașina curgea lin prin Cetățeni, Stoenești, Conțești județ Dâmbăvița. La toate porțile tarabe cu mere. Localnici lângă ele. De fapt femei cu basmale. Femei bărbați cum sunt toate femeile de la țară. Sex incert, țoale fără nicio linie, vreme închisă. M-am născut, mai zumzăie Bondarul lângă mine, între mere. Sărăcia din jur lor li se datorează. Nimeni nu mai cumpără niciun măr. Când vezi câte-o casă mai răsărită, cu balcon la șosea e semn că omul de-acolo a muncit în Spania. În Italia. Te miri unde. Vor să se-ntoarcă acasă să facă compot. Dar nu mai vin. Care compot? Tucidide spunea: compotul nu-l face pe om. Îl corectez: Arsenie Boca. Asfaltul e spart din metru în metru. Din cauza merelor. Cad și fac găuri în șosea. Pentru o bună circulație ar trebui să se numai cultive mere, ci vinete. Astea nu cad de nicăieri. Bondarul a adormit. Sforie electric cumva, cum spunea Tucidide: ferește-te de mărul tăcut și de Bondarul mut. Sau cam așa ceva.

SUB OMU'

Lăsasem satul Fundățica în plină dezvoltare. Pensiuni, hoteluri, cuiburi de viespi, parcări uriașe, pârtii de schi goale, animale, turme de oi, peisaje superbe. Parcasem atunci Chevy-ul meu roșu în dealul lui Norel și el mi-a dat toate amănuntele: e pesedeu’ acum. Dan Ioan Rușanu ăsta de la Brașov a pus ochii pe sat și cumpără în neștire. Io am fost cu un Tir cu brânză în Italia, la Torino, zece tone și am vândut tot. S-au bătut italienii pe brânza și smântâna mea. A doua oară când am fost nu m-au mai lăsat să intru în piață că au zis că e damping cumva și m-am întors cu brânza la Brașov. Fac o pensiune aici cu trei etaje, că vederea e superbă, suntem chiar sub vârfu’ Omu’. Îmi arată. Din casa lui se vede Omu’. De la discuția asta au trecut 15 ani. Acum, în 2023, Parchez tot în dealul lui Norel. E același. Și el și Rodica, nevastă-sa. N-a făcut nicio pensiune. Bag sama că toată Fundățica a prosperat, numai el nu. Tot sub vârfu’ Omu’ da’ locul arată mai sărac, mai neîngrijit, cu mai mulți câini, vaci și cai. Facem o poză sub vârfu’ Omu’, foto. A uitat că știu locul și-mi arată. Zice: n-am mai făcut pensiunea, deși clădirea am ridicat-o. Că n-aveam voie la zece camere doar cu trei băi. Și turma am vândut-o. Unde aveam stâna sunt pensiuni acum, să treci să vezi când pleci. Era soare afară. Cei zece câini ascultau și ei mirați. Știau și ei de peneleu, dar cum spunea Norel nu. Taxe mari, pensii mici, ca să știe și ei ce-i așteaptă. Întreb de copii. Sunt bine. Băiatul la Grădiștea, Alina la Câmpulung Muscel. 40 de ani fiecare. De la ei din deal se vede biserica satului. E lume multă. Vinerea mare sau cam așa ceva. Babe negre, băieți de oraș îmbrăcați în galben, săteni cu clopuri cenușii de la atîta purtat, moși în bastoane. E slujbă mare diseară și trecu suvuri, mașini de tot felul de la Brașov, Constanța sau București. Să bem o țuică, a zis Norel. Și asta am făcut. Acolo e grătarul. Facem ceva. Vai, de când nu ne-am văzut, dom’ Denis! Întreb de Cornel, de Denisa, de Mihaela, de alții. Sunt toți bine chiar dacă unii la cimitir. Să facem o poză, că cine știe. Chiar cine știe? Soarele bătea, cum spunem, dinspre vârfu’ Omu’ spre noi. Și noi aveam chef de vorbă. Pentru că ne simțeam bine, eram deștepți, vorbeam aceeași limbă. Da!

MAMA LU' POMPIERU' ATOMIC ERA FILATELISTĂ

Pompieru’ Atomic nu era un copil cuminte. Ascultător. Din ăla care să pape tot ce-i punea mama în farfurie. De exemplu, la nici două luni la cât are acum, deși n-are colici, urlă de parc-ar avea. Urletele lui insuportabile zguduie cartierul și-l aprinde. Sinistrul distruge blocuri, case, mașini. Sau: într-o seară când mama lui era plecată din oraș la Concursul anual de bătut covoare din districtul vecin, el a luat un chibrit, a aprins casa, leagănul în care-și făcea veacul, a dat alarma la 112, a deschis geamurile pentru ca vântul să întețească focul, așa cum citise, a aruncat pisica în vâlvătaie și a făcut cerere să fie admis la secția de Pompieri Atomici de pe strada noastră. Cerere care-i fu aprobată. Ai zice că semăna cu unul din părinți. Cu tata sau cu mama. Cu tata nu, știm sigur. Despre el alte informații nu avem. Dar nici cu mama lui nu semăna. Pentru că mama lu’ Pompieru’ Atomic era o mare colecționară de timbre. O filatelistă reunoscută pe plan mondial. Ori, ce legătură să existe între micuțul Pompier Atomic și o asemenea doamnă care umbla mai mereu cu clasoare sub braț? Dânsa colecționa numai timbre cu porci. Era cea mai mare colecție din lume. Când aveai nevoie de un porc o sunai pe mama lu’ Pompieru’ Atomic: doamnă, vă dau zece mii de lire sterline pe un porc vechi de cinci mii de ani. Și, pac, aveai timbrul cu porcu’ vechi pe el. Toate astea până-ntr-o zi de iunie mi se pare. Iunie anul trecut. Atunci când mama lu Pompieru’ Atomic era plecată la un Concurs de dezvoltare personală în țara vecină. Micuțul s-a apropiat de un porc alb din colecție, l-a spart, foto, a luat banii și s-a pierdut în lume. Pe unde ajungea, plătea vagabonzi să dea foc la oraș. La comune. La văi, sate, munți și arhipelaguri. La scene cu trupe rock. De exemplu, pe Wembley cântau Radiohead. Lume multă, ciopor. O tipă subțire, ahtiată după rock progresiv, l-a văzut și a dat alarma: uite-l, vine să ne dea foc! Omorâți-l! Luați-i chibritul! Tot stadionul s-a luat după el. Zeci de mii de oameni cu coase și topoare, cu ce-aveau la ei, cu sulițe și polonice pline cu zeamă de arțar au început să gonească după Pompieru’ Atomic. Singura care l-a ajuns din urmă a fost tipa subțire care l-a văzut prima. Așa că s-au iubit până la adânci bătrâneți.