Autostrada cailor

Calul lui Ștefan cel Mare bântuia de unul singur pe Cașea Moșilor. Căuta o adresă. Că, domnitorul îi spusese: te duci la nr 89, bloc A sc 4 și urci la etajul opt. Tipul de acolo, unul Calendar Stroescu are să-ți de cinci zeci de mii de euro, bani pe io i-am împrumutat înainte de Podul Înalt și care acum trebuie să valoreze câteva milioane. Îi iei și-ți refaci viața. Multe nu știi să faci, dar te duci în Obor, zici c-am zis io, și milițienii ăia de-acolo își vor repartiza câteva recipiente uriașe. Le umpli cu apă. Pui Oborul să se spele pe mâini. După aia, umbli cu ligheanele alea, că ligheane sunt de fapt, prin toată țara. Cinci lei spălatul cu săpunul tău. Dai lovitura și nu pleci la Paris că și la Paris e virus. Nu, te retragi înapoi în Moldova. E de viitor. Americanii fac o autostradă și tu jefuiești la drumul mare cu câțiva băieți din Iași și Piatra Neamț. Pui umărul adică, la reconstrucția țării. Faci biserici. Le umpli de femei. Îți dai seama, câte pelerinaje? Trimiți un cal în parlament, ca să-ți protejeze interesele. Cum te chiamă? Covrig. Armăsarul Covrig.

Iapa Suzana, de-o frumusețe rară, scăpase din manejul unui securist român emigrat la Lausanne. Tropăia acum pe Calea Victoriei. Întră la magazinul Muzica și întrebă de Madonna. Nu era acolo, era doar afiș. La Statuia lui Carol îl înjură pe armăsarul lui Carol că își aduse aminte că-i refuzase o pizza la Roma când se iubeau amândoi, de!!, tinerețea. Era obosită. Își luă o cameră la Athenee cu fân, baie pentru bălegar și toate alea pentru cai. La televizor erau imagini din Obor. Un armăsar, mamă, mamă, dădea cu copita în unii care nu vroiau să se spele pe mâini. Ce mișto. Se duse în Obor. De cum o văzu, Covrig, căzu lat. Dragoste la prima vedere. Îi spuse Suzanei de autostrada Moldova și de reactoarele de la Cernavodă numai bune de șutit, mai ales că erau făcute cu bani americani, adică dați tot de români, dar de ăia americani amărâți, care cerșesc prin Obor. Cei doi, de bucurie și iubire, făcură pe loc dragoste, în fața unei tarabe de sfeclă și o luară la trap spre Moldova. Unde zicea Ștefan. Au ajuns relativ repede. Locul era plin de oameni și animale care deja împărțeau banii americanilor. Mai rămăseseră cinci lei, și autostrada nici nu începuse. Îi luară și se stabiliră la Podul Înalt, loc în care se mai trăgea încă cu archebuza pentru viitorul patriei. D

Sergiu Cioiu 80

Îmi sună telefonul. Sunt în mașină, mă duc spre Green la concertul aniversar Sergiu Cioiu. E Delia. Îi spun ce fac. Zice: cine-i băiatul? După nume pare român sau cam așa ceva. Pe la Calea Moșilor, din nou telefonul. E Cătă. Zice: și ce, are să-ți dea bani? Cobor în Romană și din nou. E Cristi. Zice: ce cântă, bă, n-am auzit.

Sergiu Cioiu a iubit muzica de mic copil. Avea doar o lună sau două, își lua pianul și mergea într-o pădure de pe lângă București, locul nașterii. Cânta într-o poiană și frunzele, veverițele îl ascultau. Probabil că aici sunt rădăcinile celebrei lui melodii Cântecul vântului. Apoi, spre prânz, strângea pianul și se ducea la masă. Și aici cânta. În funcție de ce era de mâncare cânta jazz, swing, șansonete și folk. Îi compunea cel mai des Alexandru Mandy. Căuta versuri de Marin Sorescu, M.R. Paraschivescu sau Romulus Vulpescu. Din perioada asta, a alăptatului, rezultă și câteva premii la Mamaia. Vocea sa specială îl face pe Paul Urmuzescu să-l pună pe coloana Tripticului, un film dedicat lui Brâncuși. Este în culmea succesului. Și emigrează. Se spune că, în avion, Sergiu a luat cu el un pian, ăla de când era mic, o trompetă, un acordeon și o țiteră, interpretând pentru echipaj melodiile lui mișto: Primul loc pe pământ, Cine a găsit tinerețea mea, Glasul tău și binențeles Cântecul vântului.

Astăzi, Sergiu Cioiu a împlinit 80 de ani iar terasa Green Hours s-a umplut de lume. Flori și șpriț. Sergiu a cântat o oră jumate antrenând toată lumea. S-a bătut ritm, s-a chiuit pe mese, s-a dansat. Cu acompaniament excelent, chitară Ionuț de la Supermarket și un nene cu nume polonez la pian. Moș Florin Lungu mi-a spus că polonezul e baban, o să-l vedem la Gărâna într-un concert de acordeon. LA MULȚI ANI, SERGIU CIOIU!! D

Câteva cuie-n cap

Buna mea prietenă, doamna M.G., a trebuit să-și opereze fata pe creier. A treia intervenție. Doctorul de la Spitalul Bagdazar le-a spus că o poate programa prin octombrie 2055, așa de ocupat este. La vederea plicului cu bani a programat-o pe tânăra fată, îi vom spune S, a doua zi. Cele două femei s-au prezentat a doua zi la operație. Tânăra S a fost introdusă într-un wc decorat de Cătălin Botezatu, duhnind a parfumuri Gwyneth Paltrow, cu capace de toaletă din aur masiv și a fost îmbrăcată în țoale de operație, pusă într-un căruț și pac, pe masă. În jurul capului i s-a pus un cerc platbandă de oțel, medicul a bătut câteva cuie, a desfăcut calota craniană, a mai strâns trei șuruburi și gata. La reanimare cu ea. Ba nu, nu vă grăbiți. A fost trimisă acasă cu metroul care trece pe acolo prin Apărători. Vreun control, ceva? Nu. Peste șase luni. Concediu de odihnă? Nu, pentru că totul s-a făcut ambulatoriu, operația pe creier fiind ceva banal, ca o apendicită. Acum, biata S, are dureri, vrea să vorbească cu medicul. Nu se poate. Dacă e programată peste șase luni numai atunci se pot lămuri problemele apărute. Cam așa ceva și situația nu este așa veselă cum am prezentat-o eu. E mai gravă. Cum suntem convinși că mersul la sala de cinema, la film, va dispărea, încercăm de-o vreme să ne obișnuim cu Netflix, HBO și alte platforme cu filme online. Așa că butonăm pe Cinemarom. Pruncul, aurul și ardelenii. O naivitate de anii 80 a lui Dan Pița cu Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu și celebra Marga Barbu. Filmul nu trece și atunci ne ducem pe Netflix. Serial indian: Băieții răi ai Indiei, unde ni se prezintă un documentar despre un joc piramidal cu milioane de fraieri care nu și-au recuperat niciodată banii. Bun, foarte bun. Pe urmă Norvegia România. La început am crezut că joacă aceeași echipă, așa de tineri, așa frumoși și așa de mult semănau jucătorii. Rădoi e de vină. El nu reușește să-și aducă jucătorii la careul advers ca să tragă la poartă. O fi greu, nu zic, n-ai cu cine, nu zic, dar măcar să vedem intenția jucătorilor români de a egala, de a conduce, de fura mingia, de a dribla, pentru că driblingul este o a doua mare problemă a naționalei: jocul de unu la unul.

Pe Pro este Drumul Oaselor, tot cu Florin Piersic și Marga Barbu. Cu pistoale și semințe, cei doi se ambiționează să caute prin deșertul Bărăganului Decretul dat de Autoritățile române în 2020 că la noi, în România, este instalat virusul. Nu găsesc niciun OUG, nicio lege, niciun medic care să ateste scris că la noi se moare de C 19. Și-atunci, se întreabă pe bună dreptate scenariștii, pe ce bază ne spălăm pe mâini? Pe ce bază vom lua noi de-acum înainte meditații la matematică? D.

Revoluția din octombrie 2020

Foto, un nene!! Am ieșit la mica revoluție din 10 august 2020, la Arhitectură, mai mult ca să vedem dacă în octombrie 2020 vine mai multă lume ca la revoluția din octombrie 1917 din Rusia. Ne-am așezat pe o bancă de lângă Universitate. La trei metri de noi, o revoluționară mai în vârstă comenta tot ce trecea. Trece un tip cu un steag, ea: tu-ți morții mă-tii!! Trece un grup de măicuțe cu pancarte despre copii ceva, ea: mama voastră de curve. Trece un tip cu portavoce și costum popular, ea: mă-ta-n cur și așa mai departe, până când lângă mine pe bancă a poposit vechea mea prietenă Rodica O, vezi foto, și așa a început mica demonstrație din 10 august. Veneau fel de fel de oameni. Nu aveau fețe de impostori, erau oameni cinstiți care, asta era deviza meetingului de ieri, nu purtau mască, că masca îi incomoda la ceva.

Eu, care aveam mască, am fost aprostrofat și aproape dat afară, aruncat în fântână. Cel mai frumos moment al începutului de revoluție l-a produs o femeie cu un tulnic. S-a sculat în picioare și preț de două minute ne-a cântat ceva duios și trist, frumos și popular. Apoi, s-a pus o scenuță și de pe ea au vorbit diverși indivizi, care nu aveau legătură cu realitatea. Unul din ei, ne-a zis că în 21 decembrie 1989 a fost chiar în acel loc de sub zidurile Universității deși nu părea. Cum sonor nu prea era, liderul de la tribună urla: acum să strigăm!! Și toată arteziana striga Jos Jandarmii, Jos Pandemia, Vrem să ne creștem copiii și tot așa.

150 de oameni cinstiți, unii veniți de departe, demonstrau pentru ceva sau cineva care-i mânase din urmă, oameni cinstiți care n-aveau ce căuta ieri la Universitate, probabil unii cu probleme reale de sărăcie severă, se vedea pe ei, alții cu probleme grave de sănătate, iar se vedea pe ei, alții îmbrăcați în aur și Gucci, se vedea pe ele, oameni care formaseră un nucleu de doleanțe hilare, imposibile, duioase în mare parte, vesele în final. AUR, asociația care a organizat decent meetingul, ar trebui să găsească alte căi de mobilizare a unor nemulțumiri într-adevăr reale, umane. Cu cântece la nai și rugăciuni la tatăl nostru nu mai merge. N-a mers nici la 1917, dar acum? Fata cu tulnicul plecase, Rodica era dusă de-o juma de oră să-și aprindă o țigară, revoluționara cu înjurăturile revenise iar eu m-am dus la restaurantul Pescarul, loc de unde am observat numeroase revoluții române. Am cerut o ciorbă de pește. O tânără de la Digi 24 cu care vorbisem ceva mai devreme în mulțime mi-a făcut semn să nu. A făcut și-o grimasă de la masa la care era instalată. Am înțeles și n-am mai luat nimic. De-asta nu prind la noi revoluțiile. D.

Street Fighting Man

Un guguștiuc pe pervaz. Așa începe câte o zi: cu un guguștiuc pe pervaz. Îi zic bună dimineața, cum sunt obișnuit. Nu mă aude, vorbele mele se lipesc de geamul ferestrei ca praful pe ulițele unui sat din Bărăgan. Își ia zborul. Îmi pun un Van der Graaf. Diminețile încep mai ușor cu Peter Hamill. Ciudat, deși sunt preferații mei, mi-am dorit toată viața să scriu o melodie pentru Rolling Stones. Ei o au p-aia cu Curcubeul, io le-aș scrie una cu un guguștiuc care nu-ți răspunde la bună dimineața. Ritmată, o baladă simplă despre viață trăită cu valiza la ușă. Cafeaua și în fața calculatorului. Când ești singur observi o grămadă de lucruri în jurul tău. De exemplu, nu am pisică. Nu pot chema pe nimeni la masă, nu se cuibărește nimeni pe perna mea, n-am grijă cui s-o las când plec pe fronturile mele de-aiurea. De dimineață cu telefoanele. Este Mirela. Operația Silvanei a reușit. Pe creier. Veselie mare. Aproape ca o alarmă pe telefon. Ne cinstim cu pastramă? Da. Ce să fac azi? E 10 august și luptele pentru democrație continuă. Undeva pe la Universitate. Jos Masca! Jos Covidul! Cu tot cu Iohannis. Io când am ieșit în 21 decemberie 89 la Universitate îi strigam lui Ceausescu în față Jos Ceușescu și el era acolo în balcon. Acum, în balcon nu mai nimeni, iar la Universitate a rămas o arteziană care va deveni milenară pentru că de ea s-a agățat Nicușor Dan mai acu două campanii. Va deveni Muzeu în aer liber iar Buculei, marele sculptor, va face pe marginea ghizdului un Nicușor Dan mic cu aripile de la Casa Scânteii. Zburător, adică, un zburător la Primăria Bucureștiului. Muzeul Arteziana lui Nicușor va deveni itinerant, problemele Bucureștiului la fel. Aseară, pe Netflix, The Gambler, cu Jessica Lange și Matt Walberg. Rețetă clasică: doi actori buni, un mic ceva cu bani de furat, cu cinste și vederi din New York și o poveste de dragoste care se temină bine deși ea, pe parcurs, suferă, înghite ceva, învață, e frumoasă, ar vrea să joace la Cristi Puiu, dar n-o lasă mama, o mamă care nu apare pentru că este la emisiunea Bravo, ai stil, unde vine o balenă blondă și zice ceva grețos. Deci un film bun, de văzut, de bere. E zece deja și nu știu ce să fac astăzi. Revoluție? Literatură? Că mai am și la Muzeul Satului ceva cu Liliana Popa că după aia bem bere, care io nu beau. M-a salvat guguștiucul. S-a-ntors. Îmi spune că în oraș sunt mișcări de trupe. Milioane de bucureșteni și nu numai, cu măștile pe față, cu coase și topoare se duc spre Universitate fără să-i vadă STS-ul, ca să nu iasă proces nu știu cum cu ăștia care nu ne vor binele, nu ne lasă să jucăm la Cristi Puiu în filme, nu ne lasă să ne spălăm pe mâini sau să învățăm online și în general nu ne dau realitatea cu Covidu ăsta. Ce să fac? Spiritul de revoluționar din mine dă în clocot. Vorba melodiei ăleia pe care am s-o scriu pentru Rolling Stones: La Universitate/La Buculei, democrație-n Pirinei!, melodie pe care am s-o numesc Street Fighting Man. D.