Au fost ani în care seri la rând traversam bd Bălcescu de la Biserica Italiană spre fosta sală a teatrului Țăndărică, Excelsior, vedeam lumină în micul birou al prietenului meu Aurel Mitran, foto, intram și ne prindeau zorile discutând despre muzică. Erau deja anii 90, revoluția izbutise, vodcă se mai găsea încă la cofetăria Scala la orice oră, aveam câteva pahare, beam și ascultam Bob Dylan, Velvet Underground, Cream, Hendrix, Tangerine Dream sau Colosseum. Și altele.
‘’Să vezi tu, bă, bătrâne, (băbătrâne eram eu), că muzica va ajunge și pe meleagurile noastre. Vor fi stadioane pline, discoteci, magazine în care tineri care au acum 17 ani vor putea cânta pe Stratocaster ce vor ei din Zeppelin, Grand Funk, Satriani sau Meola. Doar așa ca să se afle în treabă, pentru că nu toți vor avea bani să-și cumpere o așa chitară. Magazinele vor fi doldora de muzica anilor 70, media va face topuri de muzică autohtonă de calitate, ai să vezi. Nu mai fi atât de negru, muzica schimbă oameni, schimbă și țări’’.
’’Bă, băiete, (băbăiete era el), nu cred că va fi așa. La-nceput poate, că, uite, a fost Michael Jackson, ai dreptate, dar profund nu se va schimba nimic. România nu va cânta nimic în continuare. Manelele vor deveni carte de vizită. Nu Beatles a scos la revoluția din 89 oamenii, știm bine. Muzica încă nu și-a făcut loc în comportamentul, în stilul de viață al semenilor noștri. Îl vezi tu pe Stolojan fredonând vreo melodie de Beach Boys? Pe Năstase ducându-se la guvern lălăind Desolatin Row? Pe Căzmâncă ascultând Queen? Nu. Dark Side of the Moon trebuie să pătrundă adânc între blocurile lui Ceaușescu, cele în care oamenii ăștia liberi de-acum vor mai trăi încă 100 de ani. Pun pariu cu tine. Și dac-a fost Rolling Stones ce? Schimbă asta cu ceva viața românilor noștri? Îmi zici de State, păi, da, dar acolo pe fiecare scară de bloc este câte un Miles Davis, pe fiecare stradă câte un Mick Jagger. Ba chiar și câte un Martin Scorsese care să facă filme despre ei. Înțelegi ce vreau să apun’’?
Înțelegea. După discuții de genul ăsta, dese și înțelepte, ne duceam fiecare la treaba lui. Eu, băbătrâne, la niciuna, el, băbăiete, la câte un concert Nicu Alifantis, Holograf sau Compact. Că cu asta se ocupa. A fost, cred, cel mai mare impresar al tuturor timpurilor de la noi. Apoi s-a dus. În octombrie 2023 ar fi împlinit 68. Îmi amintesc toate astea așteptând concertul Celor 4 Corifei de la Sala Palatului din 26 martie a.c. A fost ideea lui. A fost de fapt al cincilea corifeu. Aurel a rânit pentru idee încă de acum 20 de ani, 2003, când a avut loc la Circul de Stat prima reprezentație cu cei 4: Alifantis, Andrieș, Baniciu și Vintilă. Mă uit în sală, e plină ochi. Avea dreptate băbăiete: sunt speranțe că muzica bună va învinge și la noi. Nu numai din cauza celor de pe scenă ci și din cauza spectatorilor. A celor care vin câteodată de departe, dau bani pe bilet și devin automat promotorii unui asemenea eveniment. Lălăie și ei câte un refren de-al lui Baniciu. Pomenesc în trenul de-ntoarcere de ce mișto au cântat Alifantis și Vintilă. Bravo lor. Bravo Corifeilor de pe scenă. Un spectacol valabil, de rezistență și de calitate. Eveniment care, sperăm, să nu fie intitulat ca cel de acum, The Last Waltz, eveniment dus mai departe de cei mai tineri dintre noi și așa mai departe, că altfel cum să zic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: