TOCA, ep 3

Francois Pamfil

Ion Lemnaru trecea cu barca lui gonflabilă spre mare. Pescuia zilnic nu știu ce. Succes, Ioane! Bă, Denis, mersi! E liniștită. Ca vodca mea. Căram o sticlă de vodcă spre Francois. Mă aștepta la cafea. Francois a luat sticla de vodcă, a rotit-o de câteva ori până ce paiul a luat o poziție normală și-a zis: Lucrurile sunt frumoase în sine, nu felul în care sunt spuse. Am deschis sticla. Era Zubrowka. Cafea? Păi, n-am. Era o tanti aici în curte care făcea, dar acum lipsește, e doar lipoveanul ăla gras de-acolo. De gard un lipovean cu aripile roșii de-atâta băutură. Curtea era un fel de pazzio. O sută de metri pătrați înconjurați de o verandă pictată cu flori. Zice Francois: există două feluri de oameni: văzători și tăcuți pe de-o parte, orbi și văzători pe de alta. Tu ești din prima categorie. Față de killer, sarcasm, ironie care mă-nebunește, umor elegant. Altfel, crede-mă, n-ai fi credibil. Toca-i la fel. Dacă nu s-ar comporta atât de original, dacă n-ar pizdui în dreapta și-n stânga n-ar fi credibile nici spectacolele lui. Și nici umorul lui special. Voi semănați. Dali și-a dat primul seama de credibilitate: dacă el nu semăna, nu se comporta ca opera lui devenea necredibil. Mai am vodcă, stai liniștit. Poate viu și io până în 2 Mai, ca să vorbesc cu Toca de Moliere. Ăla al lui Bulgakov. Auz că vrea să-l pună la Bulandra. Să facem o gustare, dar din ce? Era foarte cald. Nici vorbă să mergem la mare. Aveam atâtea pe cap. Și nu era nici 12. De la mare se auzeau peștii lui Lemnaru. Sau poate era nevastă-sa. Nu auzeam bine. Cerul cumva, o pisică.

Am ajuns la Peligrad care asculta muzică franceză, ceva Adamo. Cam straniu în locul ăsta. Stătea pe a doua uliță a satului. Pe la șase eram deja bine făcuți. Io, el Pușa și Cristina. Apoi i-a bubuit nu știu cui ideea: să ne mascăm în arabi și să năvălim la Dobrogeanu. Pluralul a fost imposibil, pentru că n-au ajuns țoale, bărbi și mustăți decât pentru mine. Bocanci mari, negri. Rațele din curte s-au speriat. Fata gazdei a născut instant când m-a văzut. Râdeam, râdeam. Cei care dinamitau pentru viitorul port au oprit bombele. Arătam excelent. Jurai că acum aterizasem din Dubai. Hai, să-l luăm și pe Toca. Am trecut pe la Jorj Voicu. Nu era. Plecase cu Nina Cassian la Mangalia. Deci n-aveam alai. Nici Toca n-a ieșit de pe veranda Miței. Behăia la o sticlă cu Țucu Parhon. Între ei un lighean uriaș cu un pește viu. Din Mangalia. Ne-am adus aminte de Lemnaru, dar era prea târziu. Am luat-o în patru spre Dobrogeanu. Lumea de pe stradă scădea în înălțime când ne vedea. Arabul cu gagicile. Io aveam ochelari opaci, cineva mă ținea de mână. Vorbeam în arabă, făcând gesturi elegante de sub cearceaful cu care eram învelit. Nu m-a recunoscut absolut nimeni. Aveam deci unu zero. Așteptam acum reacția celor din restaurant.

Dobrogeanu plin ca de obicei. Am intrat, s-a lăsat liniște. Un ospătar a scăpat o tavă cu mămăligă. De la o masă, m-a strigat un individ, era Francois. Bă, Denis, ai chibritul la tine? Vraja se stricase și cum singura masă libera era a lui Francios ne-am așezat la ea. I-am dat un chibrit. Trebuia să vii la mine să te fac, a zis Francois, ești recognoscibil. Noi tăceam. Zumzetul din cârciumă se reluase. Zum, zum, zum!! N-am găsi un chibrit în toată Vama, de-asta am ieșit. Am cumpărat cu chiu cu vai unul, ăsta, și era ars. Îți închipui? Cum au făcut ăștia scenografia unui restaurant fără chibrituri? Scenografia e un conflict între spectacolul vizual și cel mobil. Ori, futu-l de chibrit, el este mobil, îl cumperi, te cari, îți dai foc, treaba ta. Ce bem?

A intrat Nina Casssian. Francois, Denis, veniți mai târziu la masa mea. Am poezii noi. Așa am făcut. Pe la miezul nopții ne-am mutat la masa ei. Nina se îmbătase și spunea poezii. Mișto. S-a suit pe masă și a continuat. Noi ne uitam sub fustele ei. N-avea chiloți. Așa că am băut mai departe până în zori. Da, până în zori. Când am ieșit, trecea Lemnaru cu barca gonflabilă. Succes, Ioane!! Bă, Francois, bă, Denis, mersi!

D.