UIMITOAREA VIAȚĂ A LAETIȚIEI BORN

Tânăra Laetiția Born Latifa din Târgoviște, foto, așa s-a născut: foarte frumoasă. Dar în București n-a găsit niciun angajament, așa că s-a dus și a absolvit școala de securitate. La repartiție unii au fost trimiși la poezie, alții la cultură, fotbal și așa mai departe. Ea a fost repartizată la filmul Pe Aripile Vântului. Rolul ei era de negresă. A fost vopsită. Nota și trimitea în țară sumedenii de informații: Bă, e mișto, ziceau tehnicienii americani ba chiar și scenariștii la cameră, hai s-o futem! A fugit. A ajuns în țara Mai ca la Țară și a fost vopsită în alb. Era un lapte toată, zăpadă albă abia cernută. Regizorii clipului, figuranții vroiau să se culce cu ea. A fugit și de aici. Apoi, la Ferrari a fost vopsită în roșu. Îi stătea foarte bine. În Groenlanda în ghețar cu balene mișunând în preajmă-i. A ieșit la pensie. Își făcuse undeva la Moeciu o căbănuță. A dat anunț la Matrimoniale. A apărut un melc elegant, cu papillon, mustață galbenă de la tutun, înalt de vreo 3 cm, amator limbi străine și voiajuri decente. I-a adus flori de Nu mă Uita, un baton de ciocolată, cinci lei și a cerut-o de nevastă. Laetiția a acceptat. S-a mutat în casa lui și au plecat în jurul lumii. La New York era o manifestație de culoare. Ar fi trebuit să se vopsească și ei în negru, dar Laetiția n-a mai vrut. Așa că a spus: Codobelcule, vezi frunzele alea verzi cu franjuri? Auzi adierea de vânt? Auzi soarele coborând în mare? Dar chemarea dragostei, cum stai cu ea, cum o simți? Hai să ne retragem acolo, să ne scrobim gulerele de la cămașă, să facem rost de prosoape albe, să ne certăm cu copiii altora dacă noi nu putem face, dar hai să plecăm din lumea asta urâtă. Ipocrită și rea. Poate e și frumoasă, dar noi nu mai avem timp de ea. Ne vopsim invizibili și ne strecurăm în basmele lumii. Uite, eu m-aș duce în Țara lui Dănilă Prepeleac. Dănilă Prepeleac a înțeles imediat ce vor, așa că-i puse în fruntea concursului de înjurături. Cine câștiga Concursul, la care participau toți Dracii, îl lua de soț pe mezinul Împăratului Verde precum și umătate din averea sa. Câștigă evident Laetiția, așa că se stabili în Împărăția Verde. Și se vopsi verde, să n-o recunoști.

CHARLIE WATTS

Îți puseseși pardesiul ăla roz, ceva mai lung mi se pare, și mi-ai spus să mergem în Herăstrău. Era o dimineață portocalie cu troleul 86 behăind pe sub bloc. Liftul și-apoi parcul verde liniștit. Ai vrut să luăm o barcă și erai emoționată, nu știu nici azi de ce. Stăteai în picioare și priveai apa. Vâsleam și vorbeam despre Mircea Horia Simionescu, de epurările din partid ale evreilor, era vorba de tatăl tău, de așteptările pe care le au părinții de la noi, tatăl meu vroia Ștefan Gheorghiu pentru mine, ai tăi te voiau politehnică. Nu era nimeni pe lac și niciun vreun debarcader nu servea, ca azi, vreo băutură. Am mers spre insula din mijlocul lacului. Glumeam: aici se ascundeau pirații de comuniștii din 50, poate mai sunt și azi că se văd urme de focuri. Atunci am considerat că nu ne vede nimeni și ne-am sărutat. Barca ne tremura sub picioare. Avea să ne despartă cineva vreodată? Ziceam că nu și luam martori natura, foșgăiala copacilor, clipocitul apei. Era abia zece și nu trebuia să ne-ntoarcem nicăieri. Te-am luat din nou în brațe, te-am sărutat și am privit cu mai multe înțelesuri banca meschină a bărcii. Deodată, spărgând vraja dintre noi, s-a auzit un radio, nici azi nu știu de unde și de ce. O voce a spus: Și acum The Last Time, ultima compoziție a grupului britanic The Rolling Stones. Am ascultat amândoi o melodie ce-avea să ne schimbe viața. Cel puțin mie, ție nu știu că nu ne-am mai văzut de de atunci. Ne-am despărțit și tu ai luat-o spre casă, îmi plăcea silueta ta. Buclele-ți aurii se învârteau de colo colo. Un sărut în aer și ușa blocului s-a închis după tine. M-am repezit la magazinul Muzica, unde prin anii 60 începuse un târg ilegal de viniluri. Am cumpărat de la Sandu Discarul, prietenul meu, microsillonul cu The Last Time. Am rămas pentru totdeauna preieten cu Stonesii. I-am urmărit prin lume, la concerte. Dar pe Charlie Watts nu l-am văzut de-aproape decât la Paris, pe Saint Denis. Interesant, era un baterist mediocru dar foarte rolling stones. Asta conta. Degaja bucuria echipei din care făcea parte. O echipă solidă, pe care o țineau împreună compozițiile de excepție care au trecut timpul. Te-am sunat să-ți spun că uite-a murit Charlie Watts, ții minte, de-atunci din Herăstrău, dar nu mi-ai răspuns niciodată.

VOICU RĂDESCU

Ieșisem de la redacția Cațavencu Incomod și am luat-o pe Calea Victoriei. Pe trotuar am găsit un căruț gol de butelie. L-am luat. În el s-a suit Liviu Mihaiu și l-am tras spre Capșa, unde mâncam noi ăștia de la ziar. Apoi ne-am despărțit, eu am luat-o spre Stefanell, magazinul în care nu intra nimeni niciodată. Am intrat eu. Câțiva pantaloni și-o rochie de seară Nu degeaba l-au închis sau e altceva. Pe trotuar, un individ cam cât mine de înalt. Era Voicu Rădescu. M-a abordat direct, mă știa de la Cațavencu: Hai, la mine peste drum să bem o bere! Peste drum se deschisese Green Hours, 1994 cred, un bar, terasă ceva aveam să aflu. Mi-a explicat în curtea interioară: Aici e grupul de dialog social. Adică? Aici, spune, se adună elita intelectuală a țării ca să vadă ce e de făcut cu țara, pe unde s-o ia. Oișteanu zice: N-avem ouă. Și brusc, începe un dialog despre găină dimpreună cu Andreea Pora, Stelian Tănase, Andrei Pleșu și alții. Dialog care este remunerat de Ion Iliescu, cel care a ființat grupul, cu 1500 de dolari pe lună de căciulă. Aici e o librărie. E vorba de cărți serioase pe care nu le cumpără nimeni, gen Șora, Liiceanu, Stelian Tănase, și Andrei Oișteanu evident. Aici, la subsol, facem un teatru. Un teatru independent. Va fi primul din România. Vocea lui calmă, tonul plăcut, precum și convingerea cu care spunea toate astea m-au făcut să cred că așa va fi și că peste vreo 20 sau 30 de ani aici, pe terasă vor avea loc spectacole, muzici bune. Te convingea deci. Plăcut la vedere, amfitrion excelent, aveam să devenim buni prieteni. La el am ținut primele două ediții ale Festivalul Internațional de Chitară Bass, dimpreună cu Radu Lupașcu și Ioan Big, anii 2010. A venit berea de nu știu unde și am dat-o pe muzică. Jazzul, nevoia de a-l asculta vin după ce ți-ai făcut plinul de rock sau altele. Odată ce înaintezi în vârstă. Vrei mai multă liniște, mari teme muzicale pe care să te gândești la ale tale. Nu merg Red Hot Chilli Paper și Paolo Fresu? Nu prea. Dar Weather Report? E o discuție lungă și văd că te pricepi. După cum știm, locația Green Hours s-a dezvoltat în direcția care trebuie. Cu migală, talent. Cu un șpriț pe măsură. Am aflat apoi, că festivalurile Green de jazz promovau jazzul autohton: Michael Acker, Emil Bâzgă, Luiza Zan și mulți alții. În fapt, și trăirile muzicienilor români sunt asemănătoare cu cele ale americanilor: Și ei au femeie frumoase, și ei beau, și ei cântă la pian sau bass, și ei se despart și ei privesc liniștiți un apus de soare sau un iepure beat. Epoca bumbacului a trecut. Îi mulțumesc lui Voicu pentru toată pata de cultură pe care a pus-o peste oraș, peste noi, pentru mine în mod special. Foto, Voicu Rădescu și Lia Bugnar.

DORU STĂNCULESCU

Suntem la mine și din tapetul de viniluri alegem un Grandfunk Railroad să ascultăm. Ușor, cu câte o vodcă mică. Dacă e posibil ca în folkul bun, ăla de-afară, să ai titluri de melodii ca Mi-am uitat chiloții pe pian sau Blues ca să nu se mai strice chiveta la noi nu-i așa, spune Doru Stănculescu cu pisica mea în brațe. Și linia melodică e supusă cenzurii. De ce e așa de ritmat, de ce refrenul e lălăit și nu conține cuvinte ca tinerii, balcon, înălțimi, realitatea omului nou și alte tâmpenii? Până îți iei atestatul de solist îți trebuie nervi de oțel. Niște oameni strâmbi îți judecă muzica. Trebuie să duci câte un demo și nu știi ce să faci, că poți fi respins din faza asta. Îți spun eu că, Bob Dylan a avut mare noroc că s-a născut acolo, aici n-avea niciun pic de șansă. Nu cânta nici măcar la vreo casă de cultură în Bărăgan. La noi nu poți cânta decât despre soare, fără verbe, și despre valurile mării pe care plutesc vapoarele când se-ntorc. Am să încerc să fac ceva la Arhitectură, să vii și tu, tu ai gustul sigur, de la tine accept orice critică. Nu mai aveam ce mânca. Cristina, soția mea, ne-a dat 11 lei și ne-a trimis la UNIC să luăm un kil de parizer. Am, continuă Doru la coadă, cu cine face un concert. Cu Nicu Vladimir, Mircea Vintilă, mai sunt. Problema e dacă să-l iau și pe Minghiat, de la tine știu de el. I-al, i-am răspuns simplu, în timp ce parizerul din fața noastră se termina. Luați mai puțin!! Am auzit că se cântă bine pe plajă la 2 Mai. La foc. Așa e. Treci pe acolo. Sunt Gabi Căciulă, Nicu. Cristina ne-a făcut o oală de sandvișuri și am trecut la Johnny Winter, chitarist de excepție. Haleam și ascultam. Ce-i cu arcul ăla pe perete? Într-adevăr, aveam un arc pe perete. Stricat. E vechi, zic, nu mai poate fi utilizat. Îl țin de hohă, de frumusețe. Dă-mi-l mie, îl reface și ți-l aduc. L-am dat jos și i l-am pus în brațe. Și a plecat. Am strâns. Cristina mi-a spus: Să nu-l chemi la serile tale de poker, n-are bani. Cântă doar bine, bine de tot. Ne mai cântă la facultate. Fumam amândoi, am aerisit, și ne-am hotărât să mergem să căutăm o pereche de chiloți de damă pe care s-o uităm pe pian. Am luat-o spre Unirea. Atunci, în anii 70, nu se găseau decât chiloți cu crac, din ăia care se duc iarna la închisoare.

TOȚI ARE DREPTATE

1. Manualul de limba și literatura română, V-VIII, este lăsat anul acesta școlar, 2021-2022 pe mâna scriitoarei (?) Ioana Pârvulescu. Cum și de ce vom afla. La autori români o aflăm pe Ana Blandiana, o mediocritate cu spume, cu următoarea producție literară: Strada mea e ca toate străzile de pe pământ/Care sunt așezate una după alta la rând/Unele mai urâte, altele mai grase/altele mai subțiri. Elevii analizează textul și nu prea au ce scrie pentru că și străzile lor sunt la fel. Ba chiar, pe ale lor mai trece lumea la piață, mama dă cu mătura, trec vecini la băutură, străzile lor, adică, sunt mai animate, mai colorate, mai cu speranțe de-o zi, mai cu natură. Și atunci se cacă în ea de poezie. Mai la vale îl aflăm pe Mircea Cărtărescu, plictisitorul, mediocrul și netalentatul de serviciu al literaturii române, cel care ia Nobel după Nobel după ce-l iau alții. Îl găsim, spuneam, cu povestirea REM din volumul Nostalgia în care e vorba de inițiere, de simbolistică. Ale cui nu se știe și atunci elevii scriu cam așa: Cea care m-a inițiat prima la sex a fost profa de rusă. Aveam io niște semne. Așa cu, după ore, ne-am dus la ea. M-a pus să fac curat și mi-a dat un șut în cur. Florin Salam nu-i acum, aici, în acest manual, nici Iohannis, nici băieții care au scris în pușcării lucrări memorabile. Dar, vor fi de la anul, plus Arafat și Becali. 2. Locul 50 în lume la PIB nu ne dă voie să avem o literatură pe măsură, nici fotbal, nici artă, nici cunoștințe politice, nici coase, nici chiuvete nici nimic pentru că e vorba de bani, de educație. Din PIB-ul ăla așa de mic, abia i se plătesc lui Cărtărescu drepturile de autor, ca și celorlalți din pușcării. 3. A fost o săptămână de căcat. Au murit oameni dragi: Doru, Voicu, Wats. 4. RECLAMĂ. O babă se dă în balansoar. I se ridică fustele, i se văd pamperșii. Numai cu glue, cel mai rapid Lipitor. 5. Discuții că ce-i cu fotbalul românesc, de ce nu-și revine. Păi, n-are cum, oameni buni. Întâi trebuie desființat Becali, apoi Burleanu cu echipa lui, campionatul intern în frunte cu Dinamo și Steaua și abia la sfârșit alți antrenori să bună bazele la ceva nou, repet, în funcție de cei 50 la sută din PIB. Că dacă noi am avea bani să dăm pe Messi și Neymar altele ar fi socotelile. 6. RECLAMĂ. O babă de 99 ani predă lecții de sex, că alea tinere sunt plecate. Ea intră în clasă. Apare sloganul scris de un elev roșcat din banca a doua: O babă mai găsești, dar o pizdă nu. 7. Parisul în stradă, Londra la fel, Sydneyul clocotește, Berlinul la fel, Italia fierbe, Spania, și Danemarca la fel, Europa e-n flăcări împotriva măsurilor sanitare. Numai la noi, la București, poporul stă pe strada Anei Blandiana, în fața casei mai grase, și ascultă de sfatul turnătorului de pe stradă: Nu ieși, că rămâi șomer, adică fără bani de copii și nevastă. 8. Poezia Blandianei o terminăm noi: STRADA, poezie: Sunt multe pietre pe strada noastră/Unele așa, altele altfel/Grase adică sau urâte/Soarele răsare dintr-un tomberon de pe strada vecină, Tansilvania/Unde au avut loc lupte grele. 9. Zice Turcam, mânca-o-ar Manole, că acum se recalculează pensile și că recalcularea asta va dura doi ani. Înțelegem că se face orice pentru ca pensionarii să nu capete niciun ban în plus. 10. Se pleacă din Pro. Întâi Florin Călinescu, apoi Andi Moisescu, Oana Cuzino și Mama lui Ștefan cel Mare. 11. HOROSCOP. Pentru nativii de azi să știți cu lucrurile în România nu se îndreaptă. Vedeți cum arată Venus, Jupiter, Pluto și în ce casă e Cîțu. 12. RECLAMĂ. O babă la ski. Coboară ea ce coboară, pârtie aglomerată chestii, zâmbete dar apare ursul. Care zice: Hai, una ca la țară și se ascund în zăpadă. Chiote, aplauze, ies de acolo cinci pui de urs.