Am zis ca scriu despre sistemul de învatamînt, iata ca scriu prima parte. E si despre fie-mea, desi titlul ar sugera ca iar scriu numai despre mine. Ea e scolarita sau, ma rog, pre-scolarita la o scoala internationala aici în Malmö. Numai nu se duce cu ghiozdan in spate, dar invata literele si cifrele, are orar, teme... Cel mai mare cîstig pîna acum: dupa 3 luni de scoala vorbeste deja engleza. Studiaza într-un mediu international, comunica în fiecare zi în 3 limbi (pe lînga limba de predare, care s-a înteles ca e engleza, mai vorbeste si in suedeza si franceza). Copilul e multumit, are prieteni, o adora pe profesoara - mai e si o asistenta, pentru 13 copii. Mîncarea e mai variata ca la gradinita suedeza, au un nutritionist, copii sînt învatati sa manînce legume! Nu ies afara chiar în fiecare zi si pe orice vreme, cum se întîmpla la gradinita suedeza, nici nu (prea) participa la manifestari artistice în oras. Scoala e internationala, a se întelege de tip anglo-saxon, se serbeaza Halloweenu' la greu, iar de Thanksgiving Day erau anunturi pe usa cu "vînd curcani". Se stie ca în tara asta se comunica mult pe internet si pe mail, dar institutia asta bate orice record. Eu, ca parinte, primesc mailuri saptamînale de la profesor cu activitatile de la ora. Foarte bine. Primesc mail de la director cu noutatile din scoala. Ok. Sînt anuntata de întilnirile lunare dintre parinti, Coffee Morning. De ce nu. Exista un comitet de parinti, o asociatie a prietenilor scolii, un school board, asistente medicale, tot felul de responsabili si toata lumea comunica. Toata aceasta lume îmi cunoaste adresa de mail si-mi trimite mesaje. Mdea. Ba am primit si doua invitatii sa-mi fac cont "de parinte" pe nu stiu ce portal Managebac. Parinte de un copil de nici 5 ani. Nici cînd semnam condica si primeam pe chestia asta salariu nu aveam atîtea intrari in singura adresa de mail de serviciu. Si mai e ceva, ca nu degeaba m-am constituit parte a subiectului acestui post. Scoala asta e o dubla organizatie: administratia, corpul profesoral si copiii, pe de o parte, si organizatia mamelor, pe de alta parte. Mamele, ca tatii lucreaza si sînt, în mare parte, pe dinafara cuibului. Mamele tin frîiele si conduc destinele acestei scoli. Le vezi în grupulete etnice, conversînd pe la colturi. E uimitor sa vezi cîta energie se consuma în creerea unor tabere influente (pentru ce...?), cum se organizeaza înaintea unor evenimente (vînzare de bilete de tombola, de exemplu). Sa ai un copil la scoala asta poate fi un job în sine, e aspirational, e competitiv, e sportiv. Pentru unele mame, voluntariatul la scoala a devenit un mod de viata. Ele se implica total si fac lucruri bune, altfel nu vad de ce s-ar mai bucura de atentia managementului. Asta înseamna ca sînt mame bune, nu? Scoala e condusa de asociatia de parinti, care alege consiliul de administratie. Deci e bine sa fii activ ca parinte, sa participi la sedintele alea care sînt prezentate drept înfiorator de plicticoase de catre cei care participa, totusi, regulat, la ele. Vino la sedinta, dar sa stii ca tine mult si e doar vorbarie. Ce am ales eu sa fac: sa intru în grupul Mamelor din ziua de luni (deci numai mame, da?) care participa la realizarea materialelor educationale. În clar: taiem, lipim, plastifiem, ne torturam degetele cu foarfecele, taind bucati de plastic, si sortam deseurile rezultate. Pardon, cream cartonase cu litere, cuvinte, imagini pe care le vor folosi copii nostri în timpul lectiilor.
Rezumat avantaje: legume si engleza pe pîine. Ar mai fi si taxa ridicola, pentru ca primim subventie de la stat. Cu banii pe care îi platim pe luna aici abia ne-am apropia de interfonul Scolii americane din Bucuresti. Cine nu primeste subventie ar fi bine sa lucreze pentru o multinationala care sa-i plateasca taxa de scolarizare a copilului - cum se întîmpla peste tot în lumea asta, inclusiv în Suedia, numai ca aici si statul plateste pentru cetatenii si rezidentii sai care lucreaza sau studiaza.
Cam asta e. Plus naveta, care m-aduce de 2 ori pe zi în inima traficului si a santierului perpetuu din Malmö. N-am vazut asa ceva pîna acum: un oras care îsi repara strazile în continuu. Si reparatiiile dureaza luni de zile. Fiecare zi vine cu un nou sens unic, o strada interzisa samd. Da' asa e în tara asta pseudo-socialista: toata lumea tre' sa munceasca sau sa studieze. Pîna si somerii tre'sa stea zilnic, cu orele, cu nasul în calculator ca sa caute joburi si sa aplice inclusiv pentru alea pe care nu le vor, numai sa vada Fortele muncii ca-si merita ajutorul de somaj.
Dar m-am îndepartat de subiect. Despre paradisul suedez, si cu alta ocazie.
