În salon era liniște. Colegul meu își bătea cuie-n talpă. Mă vede mirat. Așa ne-a-nvățat meșterul meserie. Niciodată nepotcovit. Eu sunt mecanic auto și am plecat cu fratele meu în America. Am ajuns în Orlando. Potcoavele noastre au atras atenția și un tip ne-a dat un teren să deschidem o potcovărie. Dar nu potcovea nimeni nimic. Atunci am dat-o pe mecanică auto. Eram plini de bani. Într-o zi a oprit o tipă mișto și ne-a-ntrebat dacă putem să-i vopsim mașina în melancolie verde. Auzeam prima oară că melancolia are culoare. Tipa a plecat dar noi am rămas la cuțite. Că ce culori. Maro când e depresie mare. Roșie când e sinucidere. Dar ce n-am zis. Așa că mi-am făcut bagajul și-am revenit în țară. Am deschis un alt atelier pe Colentina. Ursul care era căutat pe Valea Prahovei era și el în salon, am uitat să vă zic. Zice: io când nu pot să deschid un frigider mă apucă o melancolie verde. Are dreptate gagica. Văd numai verde în jurul ochilor. Parol. Nu puteam să-l dăm afară din salon pentru că ne mânca perfuziile. Mai zise: și când sunt într-o mare visare tot verde văd. Căni verzi, pixuri verzi. Potcoave, mai zise vecinul meu, care-și smuse termometrul din cauza culorii. Asta-i de la halucinație, zise și aruncă termometrul înroșit pe ferestră. Așa, și să vă termin mai zise, mai am puțin. Într-o zi, în Colentina, acolo, a venit o tipă și a zis să-I vopsesc mașina în verde, ca așa-i melancolia ei. Am rămas trăznit, era tipa din State. Răsărise melancolia taman atunci și am luat-o de mână și i-am arătat-o, foto. E verde? Nu, a zis. Și a început să plângă. Ursul, deprins cu lacrimile, i-a sărit în ajutor taman când a intrat asistenta. Ea a-ntrebat: a cui e melancolia aia portocalie. N-am răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: