Să nu mai scriu. M-am gândit la un moment dat că nu ar mai trebui să se scrie - să scriem. Omenirea poate trăi mult timp de acum înainte cu toate cărțile mari care s-au scris. Doar că trebuie citite. Ne este mult mai ușor să ne risipim în lectura de buzunar, de metrou , de veioză, mai nou, în lectura fugitivă a informațiilor de pe telefon. Dacă s-ar stopa orice tip de lectură, în afara cărților cu adevărat importante ( și aici ar fi nevoie de un inventar de valori – odată criteriile stabilite), presupun că am avea nevoie de o perioadă de timp suficient de mare – cât, de exemplu să parcurgem în sens invers timpul de acum spre începuturi – pentru ca o parte semnificativă și reprezentativă din omenire să citească depozitul de aur al cărții. Și abia atunci putem merge cu adevărat mai departe. Ar fi ca o alfabetizare globală.
Această utopie îmi sugerează însă o catastrofală intervenție în ciclicitatea anotimpurilor. Ar fi ca și cum am întârzia venirea toamnei, de pildă, pentru că nu am apucat, din diverse motive, să epuizăm trăirile verii.
Nu trăiesc în trecut. Creez. Creez o lume cu informațiile acumulate în timp și spațiu, despre oameni, locuri și lucruri care, de fapt ,nici nu au fost în realitate așa cum mi le amintesc eu acum.
Fiecare vârstă își are lumea ei. Trecutul devine irealitate.Este abstract, aproape impersonal. Devine o lume în care nu mai poți interveni, nu mai poți schimba nimic în afară de perspectiva asupra lucrurilor, unghiul din care selectezi secvența pe care vrei să o actualizezi, elementele cu care o sincronizezi , care le pot atenua, accentua, expresiviza sau remodela după intenția cu care le activezi. Și , din acest punct de vedere este mai puțin limitat decât viitorul. Practic nelimitat și plin de curse, ca o narațiune cu sertare.
Cu cât viața noastră devine mai simplă, cu atât simțim nevoia de o echilibra prin activarea memoriei din prea plinul celorlalte vârste.
Fiecare om întâlnit, fiecare întâmplare, fiecare alegere a însemnat un popas. Opririle au consemnat, ordonându-le, diferite etape și tot ele, opririle, ne-au dat posibilitatea evadării din monotonia unidirecțională a scurgerii timpului.
Unii oameni din cei pe care memoria mea i-a reținut, nu mai sunt demult, dar simplul fapt că pentru mine au existat la un moment dat și au făcut parte din experiențele mele anulează într-un fel trecerea lor fizică. Și dacă ar fi continuat să trăiască, ar fi făcut-o ( unii) în paralel cu mine , singurul punct de întrerupere a paralelismului fiind momentul întâlnirii. Sumă a existenței lor de până atunci.
Mintea de hârtie. Mintea mea arată ca ciornă. Sau mintea mea este întotdeauna gata să o ia de la capăt, fără ca pierderea unei anumite stări să provoace un cataclism existențial. Precum clădirile japoneze din regiunile bântuite de taifunuri. Sunt ridicate din materiale ușoare, pentru a putea fi refăcute repede și pierderile să fie minime.
Imaginile nu mint. Sunetele nu mint. Cuvintele nu mint. Legăturile dintre ele sunt cele care dau naștere minciunii, deformează, fiindcă nu le respectăm pentru ceea ce sunt prin ele însele. Ne folosim de ele pentru ca să creăm o altă lume, infinit mai complicată, mai perversă și cu atât mai dăunătoare cu cât intenționăm să o considerăm mai subtilă și mai profundă.
Nu-mi ajung ochii să văd mai mult din ceea ce mi-ar fi plăcut să văd. Nu-mi ajung urechile să aud mai mult din ceea ce mi-ar fi plăcut să aud. Nu-mi ajunge memoria să rețină mai mult din ceea ce ar fi păcat să se risipească. Nu-mi ajunge puterea să pot din ceea ce aș fi vrut să pot. Nu-mi ajunge mintea să înțeleg de ce. Poate atât mi s-a cuvenit la împărțirea darurilor.
Așa că, dacă toate aceste neajunsuri au putut să se adune pentru a crea o viață, viața mea, sunt recunoscătoare pentru tot : pentru că am văzut, am auzit, am făcut, am înțeles, am simțit! MIRELA GRUIȚĂ, foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: