Eurovisionul trece, părerile despre România rămân

Şi de-abia se termină Eurovisionul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! Câte nu i-au fost date să audă cântăreţului trimis de români să îi reprezinte la Eurovision. Cât de uşor s-a transformat el în oul negru al delegaţiei româneşti. Adevărul e că, între ce au văzut românii la selecţia naţională şi ce-a văzut o lume întreagă la Malmö diferenţa e uriaşă şi asta e opera mai multor croitoraşi pricepuţi. Costumaţia a fost realizată de Doina Levintza, indiscutabil o legendă a modei româneşti, dar care ar trebui să se dea singură la o parte de la astfel de evenimente, tocmai pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-i pună creaţiile la îndoială. Scenografia, coregrafia, tot ce s-a dezvoltat din conceptul original sunt rezultatul eforturilor fără preget ale Televiziunii Române şi ale colaboratorilor săi. Ar fi fost bine ca, în timpul brainstormingului premergător show-ului ce a lăsat Europa cu gura căscată, cineva să fi avut o străfulgerare : fraţilor, de când cu Twilight, vampirii sunt în pas cu moda, au oroare de combinaţia roşu ca sângele plus negru ca pământul şi nu mai caută să înspăimânte pe nimeni ! Haideţi să-l îngropăm o dată şi pentru totdeauna pe Dracula ! Poate că astfel momentul nostru artistic ar fi fost mai puţin extravagant. Jean-Paul Gaultier n-ar fi avut ochi pentru noi. Am fi obţinut un loc mai bun dacă ne-am fi prezentat altfel ? Greu de spus. Realitatea e următoarea : ne-am calificat din semifinale, iar după finală ne-am clasat pe locul 13, înaintea altora mai bine văzuţi şi susţinuţi, şi fără să mai beneficiem de punctele maxime ale moldovenilor şi de aportul masiv al căpşunarilor. Noul sistem de votare mixt (juriu-public) ne-a dezavantajat. O ţară care a boicotat concursul din cauza acestei noutăţi  este Turcia. Pe noi ne deranjează ? Deşi restul Europei condamnă traficul de voturi est-european (de parcă ei n-ar face acelaşi lucru, luaţi numai exemplul scandinavilor), noi n-am primit niciun punct de la vecinii şi prietenii (??) noştri, cu excepţia celor 10 puncte de la Moldova. Dar, chiar şi aşa, trăgând linie şi adunând, tot am câştigat mai mult decât am pierdut. Poate că ar trebui să învăţăm să vedem şi jumătatea plină a paharului. Poate că ar trebui să fim mai relaxaţi într-o astfel de competiţie, nu să tindem musai către primul loc, ci să ne concentrăm mai mult pe imaginea pe care o exportăm. Care e miza participării la acest concurs ? Dar ne interesează cu adevărat să participăm ? Ce vrem să arătăm lumii, noi, ca naţiune ? Şi-apoi trebuie să învăţăm să pierdem, cum trebuie să învăţăm şi să câştigăm.

De imaginea României e vorba şi în glumiţa pe care canalul de televiziune francez Canal+ i-a făcut-o lui Cristi Mungiu, prezentându-l ca şi cum ar cerşi un bănuţ pentru copilaş de la Steven Spielberg. Aţi auzit de vreun francez indignat de treaba asta? Eu nu. În schimb am văzut o altă glumă, pe acelaşi post, tot într-o emisiune umoristică, în care o imagine a aceluiaşi regizor român cu trofeul Palme d’Or în brate, era comentată astfel: Cum să câştige un român premiul asta ?! L-a furat ! Reacţia elegantă a lui Cristi Mungiu a fost admirabilă, dar cred ca noi putem face mai mult, cu umor de bun gust. De ce nu lansăm o campanie de presă cu românii noştri de etnie rromă care au reuşit în viaţă ? Să-l vedem pe Nicolae Guta cântând pe la nunţi, pe nu ştiu ce fotbalist autodeclarat ţigan cum dă goluri fără număr, un profesor, un doctor, un ţăran… Sa fie rromi şi ne-rromi, cot la cot, în diverse ipostaze. Suntem români cu toţii. Ne admirăm, ne susţinem şi ne respectăm reciproc. Ne câştigam banii muncind, nu furând. Să răsturnăm clişeele astea care ne sunt lipite pe frunte de la Revoluţie încoace. Suntem dispuşi să punem umărul pentru a îmbunătăţi imaginea ţării noastre, dând dovadă de solidaritate şi de încredere reciprocă? Desigur, asta presupune nişte eforturi din partea noastră, un nivel mai ridicat de toleranţă şi coborârea din înaltele sfere intelectuale printre iubitorii de manele şi mâncat seminţe pe stadion.

Înainte de a intra pe Arena din Malmö, la finala pentru juriu a Eurovisionului, unde am susţinut echipa României, m-am oprit în faţa unui vânzător de steguleţe. Căutam din priviri un steag al României, aşa cum am căutat mai apoi şi în sală. Deşi ştiam că e inutil, am răspuns omului care m-a întrebat ce anume vreau, că el le are pe toate. Lipsa asta trebuie compensată şi asta e misiunea tuturor românilor, nu numai a reprezentanţilor noştri oficiali. Sper ca la anul, înaintea finalei Eurovision de la Copenhaga, să am bucuria de a cumpăra steagul românesc de la faţa locului.

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea!