Rezistenţa ca formă de convieţuire

Când mă gândesc că totul a (re)pornit de la o bentiţă tricoloră! Bentiţa dezbinării noastre, români contra maghiari, naţionalişti înfierbântaţi contra lucizi. Conflictul se pierde în istoria comună, întrebarea « cine au fost aici mai întâi: ungurii sau românii? » are pentru noi aceeaşi greutate filosofică ca dilema preeminenţei oului sau a găinii. După sute de ani de dominaţie ungurească nu ne-a ajuns (aproape) centenarul de la Marea Unire pentru a ne defula resentimentele. Da, suntem de prea puţin timp majoritari în oraşele româneşti. Ne numim români, dar am uitat că teritoriile româneşti au fost îndelung vizate de emigranţi care s-au instalat aici îndeosebi în secolul XIX. Ne curge, la o adică, o oarecare cantitate de sânge străin în vene, dar, atâta timp cât vorbim numai româneşte, suntem români (dacoromano-)get-beget. Ne autodefinim ca un popor nespus de ospitalier, dar numai cu cei care vin şi pleacă.

Ne preocupă intens graniţele noastre şi n-avem cine ştie ce relaţii amicale cu vecinii noştri. Nu ne pasă aproape deloc de românii care locuiesc în afara ţării. Bine, nu ne roade prea mult grija nici de românii care trăiesc în ţară. Ne dispreţuim vârtos pe considerente politice. Un singur lucru ne uneşte : fixaţia pe graniţele şi teritoriile considerate româneşti şi pe elementele naţionaliste (drapel, imn, mituri fondatoare). Sunt sacre, de neatins şi imuabile măcar, dacă nu extensibile. Să nu vină fitecine să ne dea nouă ordine la noi acasă. Numai că în această casă sunt mai mulţi colocatari, unii de sute de ani. Iar pe etajul lor nu prea se mai găsesc români de viţă veche, de aceea îşi permit să joace ceardaş în loc de horă şi să poarte doliu de 1 Decembrie.

Nu mai contează acum cine a înfipt steagul prima dată şi i-a zis celuilalt să plece sau să se plece. Fiecare cu argumentul lui : ba eu am fost primul, ba tu nu ştii bine ce eşti (secui sau ungur). Contează cine a rămas pe loc şi cine e majoritar, conform regulilor democratice. Covasna şi Harghita au fost dezertate de puţinii români, şi aşa minoritari, acesta este adevărul. Insulă de secui într-o mare românească? Da, dar o insulă care rezistă prin prezenţa continuă a locuitorilor.

Cine nu a auzit bancul care s-a răspândit în România ca urmare a pretenţiilor teritoriale ungureşti - pe care le-aş considera reale, câtă vreme în Ungaria poţi cumpăra cărţi poştale reprezentând Ungaria Mare care ar cuprinde teritorii din toate statele vecine ei, deci nu suntem numai noi vizaţi -? Da, suntem de acord ca Transilvania să fie alipită Ungariei, aşa am deveni majoritari şi am forma o altă Românie. Acesta e bancul care reflectă, pe lângă frustrarea noastră de locuitori ai unei ţări mici, şi o realitate matematică: majoritatea “bate” minoritatea. Am citit deunăzi ideea năstruşnică a lui Valentin Roman care le-ar ceda secuilor cu dragă inimă teritoriile revendicate, poate aşa o să-şi dea seama cât de mult sunt dependenţi de noi. La urma urmei, spune dl Roman, i-am primit cu braţele deschise, le-am dat totul, iar ei vor să fure din ţara strămosilor nostri. E frumos aşa ceva?!

Dacă tot e să propunem soluţii nebelicoase pentru dezamorsarea conflictului, am şi eu una : ce-ar fi să ne mutăm, în număr cât mai mare, în zonele slab populate cu etnici români? Să colonizăm România, cum ar veni. Să ne aşezăm acolo şi să nu mai plecăm, că doar e şi casa noastră, în ţara noastră. Să ne mutăm de pe reţelele de socializare, cu bentiţă cu tot, în realitatea de fiecare zi din Covasna şi Harghita. Poate ne ajută şi statul cu prime de instalare. Să ocupăm teritoriul şi să rezistăm. În loc să-i reproşăm vânzatoarei că nu ne serveşte cu pâine pentru că vorbim româneşte, să deschidem o brutărie tricoloră în care să vorbim numai româneşte, dacă numai atâta cunoaştem. Dacă tot alegem naţionalismul ca formă de exprimare, măcar să o facem paşnic şi durabil. Cui foloseşte ura asta care dă în clocot? Cât timp o să ne răcorească o ciomageală între etnii? E clar că n-o să se mai pupe nimeni Piaţa Endependenţi prea curând, căci unele gesturi rămân înscrise pentru mult timp în memoria colectivă, oricât s-ar strădui conducătorii celor două ţări să le şteargă strângând mîinile şi dinţii în pozele oficiale. E clar că furia ne-mpiedică momentan, şi de o parte, şi de alta, să discutăm calm şi să revenim la sentimente frăţeşti – dacă le-am avut vreodată. Nici negarea resentimentelor nu ajută la rezolvarea crizei.

Asa că… să rezistăm ! Ca în jocul acela din copilărie: rezistenţă, pace şi cadenţă. Contează cine rezistă până la capăt, în aceleaşi condiţii de convieţuire, cot la cot. Iar pe primării să fie numai steaguri albe, dacă avem probleme în a accepta culorile celuilalt.

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea!