Lecţie de viaţă

Creştinii ortodocşi cred că, după moartea unui om, sufletul acestuia mai rămâne printre cei vii vreme de 40 de zile. Se spune că în acest răstimp sufletul retrăieşte viaţa pe care a dus-o pe pământ, înainte de a urca în ceruri, la sfânta judecată.

Autorul Fiului* nu se consideră nici măcar creştin, ci ateu. Dar alegerea de a nu avea Dumnezeu nu-l lipşeste de o mare încercare pe care viaţa i-o dă, moartea unicului fiu, şi de chinul de a trece peste aceasta. Ȋntr-o oarecare măsură, povestea cuprinde depănarea firului vieţii celui care s-a dus. Ne aflăm, desigur, într-un prezent al durerii celei fără de consolare şi fără de sfârşit, în care cronologia depinde de momentele de linişte ale tatălui, urmărit, detaşat, de către… fiu. Sufletele nu au sentimente, nu-i aşa ? Ele au secrete care se ascund în pământ sau în urna cu cenuşă. Fiul este cel care povesteşte, nescăpându-şi tatăl din ochi, transcrie fidel gesturile acestuia în timp ce rememorează ultimele clipe ale… propriei vieţi, ultimele zile, ultimele întâlniri, însoţite de regretul tatălui de a nu-i fi fost alaturi suficient şi de bucuria de a fi împărtăşit, totuşi, sentimente şi momente de intimitate. Ce rămâne după moartea unui om ? Ȋn afara durerii şi remuşcărilor, doar efortul de a recupera părţile necunoscute ale vieţii aceluia care nu mai există, într-o tentativă sisifică de a reconstrui, de a recompune solid din amintiri şi mărturii o prezenţă necesară pentru a merge mai departe.

O mare parte a cărţii cuprinde descrierea momentului « înmormântare », care trebuie organizată de părinţii aflaţi în stare de şoc, în urma morţii fulgerătoare a unicului lor fiu. Viaţa-realitate continuă şi ea cere luciditate. După vestea morţii unei părţi fizice a corpului lor, trebuie să decidă cum să o îmbrace, apoi dacă doresc să o bage sub pământ sau să o incinereze. Trebuie să aibă prezenţa de spirit să fure puţină cenuşă, ca suvenir. Apoi trebuie să decidă cum să fie placa funerară. Toate aceste acte sunt făcute de nişte părinţi disperaţi, care nu reuşesc să se resemneze. Chiar şi repetând de mii de ori cuvântul moarte, prin gura / peniţa fiului, până când se dezgoleşte de sens, tot  nu reuşesc să accepte moartea fiului lor. Tatăl îi cere ajutor fiului să-l ajute în acest sens, să domolească durerea, de unde şi această carte cu scop terapeutic. O carte care încearcă să-l elibereze pe tată şi să-l ţină prizonier pe fiu. O carte care să-l facă să trăiască mai departe, să celebreze viaţa cu orice preţ, chiar dacă sufletul e trunchiat iremediabil. Această carte e cutremurătoare prin subiectul abordat, dar şi îngrozitor de lucidă şi plină de umor, în ciuda lacrimilor care ţâşnesc la fiecare pagină. Subiectul e pe cât de intim, pe atât de universal şi ne priveşte pe toţi, fie în trecut, fie în viitor. Michel Rostain reuşeşte să unească, mesteşugit, aceste valenţe într-o carte de suflet, cântec de lebedă şi de pasăre Phoenix în acelaşi timp. 

* Le Fils de Michel ROSTAIN, OH ! Éditions, 2011, Franţa

Premiul Goncourt pentru debut, 2011