Crima de lezmajestate

Cum l-am transformat pe Eminescu în «icoană civilă»

Sunt departe de ţară, iar unul dintre avantajele acestui fapt este că nu sunt obligată să asist pe viu la manifestările naţionaliste.

La date fixe ni se urcă românismul la cap şi ne cinstim eroii, diversele uniri şi poetul nepereche. Am abolit serviciul militar, dar împrăştiem cu zel poezii patriotice cu mesaj războinic. Dănţuim “Hora Unirii”, dar ne dispreţuim regional şi provincial. Cât despre Eminescu, îl iubim cu foc numai după ce-am scăpat de tocit comentariile la poeziile din programa pentru bac. Ghinionul săracului poet, ridicat pe un piedestal la care poate nici nu a visat. În jurul lui s-a creat o asemenea legendă că nu m-aş mira să aud că ar fi sanctificat într-o bună zi, mai ales că a scris şi poezii cu temă religioasă şi a murit ca un martir, după unele voci. Ghinionul altor scriitori care nu au loc în manuale, deoarece studiul operei lui Mihai Eminescu ocupă un spatiu disproporţionat. Cu tot respectul pentru acest scriitor de mare valoare, cred că ar trebui să reducem din atentia care i se acordă şi să facem diferenţa între omul de cultură şi simbolul naţionalist hiperadulat în care a fost transformat. Iată, ziua lui de naştere a devenit Ziua Culturii Naţionale! Eminescu a căpătat un avatar sub forma unui zeu la fel de intangibil ca şi luceafărul pe care l-a descris în poemul omonim. Sintagmele folosite în comentariile la geniala-i operă bat suta de ani. Nu dă bine să te abaţi de la discursul clasic, are rang de blasfemie orice vorbă care i-ar putea întina reputaţia (precum cele din această cronică, de exemplu). Însă aura care-l încojoară e exagerată. Ca rezultat al îndoctrinării, ne simţim obligaţi să mimăm entuziasmul, chiar dacă lacrima care se scurge din ochiul celui care-i recită poeziile e reală. Îl luăm pe Eminescu la pachet, integral, tot ce a scris e absolut minunat, de la poeziile de dragoste la articolele virulente din « Timpul ». Despre el nu se vorbeşte decât la modul admirativ şi superlativ, cu atât mai mult cu cât este atât de «contemporan». Uneori am senzaţia că generaţiile care i-au urmat sunt obligate să plătească tribut pentru că el a fost atât de nedreptăţit în timpul vieţii sale. După moarte a fost transformat în icoană civilă, demiurg al literaturii române, ocupând durabil un panteon care îi este dedicat în exclusivitate. Epigonii şi criticii literari au creat fundamentalismul eminescian care se ţine bine şi la începutul secolului 21. E poetul nostru pe veci nepereche şi genial, adevăr atât de înţepenit în mentalul colectiv românesc de parcă ar fi un articol din Constituţie. Iubirea pentru Eminescu e pe locul 2, după iubirea pentru Dumnezeu, necesare şi indubitabile datorii sentimentale ale unui bun român. O iubire necondiţionată, bazată de cele mai multe ori doar pe lectura a câtorva poezii şi citate din critici literari, dar cultivată din fragedă pruncie în templul numit şcoală. Avem nevoie de mitul Eminescu, pentru că e unul dintre stâlpii naţionalismului românesc. Şi dacă, presupunând prin absurd, am îndrăzni să-l dărâmam, pe cine punem în loc? Clasica dilemă românească.
Desigur, acestea sunt doar nişte gânduri care răsar doar o dată pe an, la zi fixă, şi trebuie tratate ca atare. În restul anului, pentru cei care îşi permit, contactul cu brandul Eminescu se rezumă doar la atingerea bancnotei de 500 de lei. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.