R.I.P. DENISA MATEESCU

Foto, Nicu și Denisa Mateescu dans la Breaza. Ca niciodată, Nicu Mateescu avea cămașa călcată. Una în carouri, mi se pare. Ca și chioșcul de ziare lângă care ne-am întâlnit. La ASE. Ca și anii în care ne aflam, anii 80. A trecut un 131 și Nicu mi-a spus: Denisa!!, arătând spre cămașă. Am întors capul și Denisa, cea care călcase cămașa, tocmai traversa strada. Zâmbea. Mai întotdeauna zâmbea. Avea o pălărie de soare cu care, când m-a văzut, n-a știut ce să facă. A aruncat-o în aer și 131 a dus-o între florile din Herăstrău. N-am mai găsit-o. Nicu a zis: el e Denis! Tot Nicu a zis: ea e Denisa! Și soarele copleșea ASE-ul și plutea o timiditate în intersecție de parcă credeai că Nicu și Denisa aveau să se căsătorească acolo, în direct, printre milioanele de studenți din Romană. Ne-am dus la Casata. N-am știut mult timp ce să ne spunem. Denisa a salvat situația, așa cum îl salvase pe Nicu cu cămașa. Denisa a zis: acolo lucrez eu! Și ne-a arătat o clădire de lângă cinema Studio. Dialogul fiind deschis, Nicu a zis: Mergem la Valea! Eu, ca să par interesat, am zis: mergem. Denisa se purta cu mine de parcă n-ar fi știut că sunt din aceeași golăneală cu Nicu, cu care scriam cărți, ci mă trata de parcă eram inginerul șef al cofetăriei. O priveam.

Frumoasă, cu ochi grăitori, așteptând parcă un răspuns. O bănuiai atentă și îndatoritoare, generoasă și prietenă desăvârșită, calmă, atrăgătoare și mulțumită cu puținul din jur. Așa că ne-au adus două savarine și-o bere. Denisa a încărcat dialogul: ce bune sunt! Era timidă, nu știa ce să spună. O fi de bine, o fi de rău cu găliganii ăștia? Ne-a povestit de fetele ei. Erau mici, mici de tot, Lorena și Clementina.

Nicu încuviința și chiar și eu care eram pesimistul lui pește simțeam că prietenia noastră va fi babană, mișto. Nicu a zis și el de băiatul lui, Miron, și eu iar încuviințam zicând și eu de al meu cu gândul la cele două butoaie cu vin de la Valea Călugărească. Care ne așteptau. Butoaie numite Beatles de mama lui Nicu. Denisa râdea: cum să bem Beatles? Și din vorbă în vorbă a mai cerut o savarină și Nicu o bere. Pălăria Denisei a trecut din nou prin aer venind din Herăstrău și noi am plecat spre Valea Călugărească, viitorul cămin al celor doi prieteni ai mei. Am băut Beatles, un vin de Valea sec, bun rău, și, ca să părem deștepți, ne-am dat întâlnire la 2 Mai. Venise vara. Acolo au apărut și fetele. Denisa a zis că ele pleacă undeva departe. A arătat o direcție. Și iar am râs, că altceva nu știam ce să zicem. Apoi, prin aer a trecut o pălărie albă plină cu flori. Denisa s-a luat după ea și a dispărut pentru totdeauna. Așa cum o știm: frumoasă, tăcută, discretă, tandră și îndatoritoare. Dinspre Vamă cumva, se auzeau niscaiva valuri. Dar au tăcut și ele când a trecut pălăria.

ROMÂNIA NICĂIERI

Foto, arhiva LDA Mama m-a chemat, mi-a arătat valizele stivuite frumos în curte și m-a zis: Astea-s toate ce-avem, pune România în ele și-aruncă-le.Era pe verandă și mă privea fix în ochi, cu privirea aceea de om care nu glumește. Era îmbrăcată într-o rochie albastră, ca să-și susțină adevărul: România nu mai trebuie nimănui, trebuie dusă la gunoi și dacă n-o vrea nimeni, trebuie lăsată pe marginea drumului. Înțelegi? În valiza mare de jos pune Parlamentul. Ai văzut vreun vecin de la noi din sat în el? Vreo văduvă? Vreun copil care să facă online cu măgarul din bătătură? Nu. În celelalte valize pune lucrurile cu care ne-au mințit de-a lungul vremii: Constituții, 10 august, revoluții, mineriade, vize cu americanii, mingii de fotbal sparte, președinți incompetenți, Octav Cozmâncă, literatură, flotă dispărută, sănătate modernă, Ion Iiescu, Jusiție, turnători cu duiumul, teveuri, Teodor Stolojan, Norica Nicolai și nici nu știu dacă nu cumva mai trebuie mai multe. Mai multe valize. Noi nu mai avem, îmi pare rău! Poate mai au vecina Florica, poate generalul Manole Ben Manole, dar, așa cum știi, și ei fac același lucru la ora asta. Mulți din sat pun și fructele și armata, și mașinile, și kerosenul, fondurile europene, Raluca Turcan, și cam tot ce găsesc prin bătături, prin cârciumi și pe stadioane. Nimănui nu-i mai trebuie nimic. Vei fi singură la drum. Te va ademeni Iohannis să rămâi. Îți va da un lighean și-un săpun. Să-i spui că ai și tu, că avem toți de prin Carpații ăștia, și că ne spălăm de mii de ani așa cum trebuie. Că scrie la istorie chestia asta, o istorie din care valizele astea nu mai fac parte. Ai grijă la drum. Gunoiul nu se aruncă așa, oriunde. Vezi la la ICR-uri, vezi pe la ambasadele noastre de-aiurea. Folosește-ți imaginația. În unele locuri să zici că ești fata cu scamatoria valizelor, în altele zi exact ce vrei. Și-ți vor arăta cu toții un tăpșan numit NICĂIERI. Acolo e locul valizelor tale. Acolo să le pui. D.

NORVEGIAN WOOD

Seara târziu, când mă întorc de la slujbă, drumul mă duce prin Pădurea Norvegiană. De obicei plin de larmă, acum, la apus, drumul e pustiu. Nici înaltul copacilor nu mă lasă să văd ceva luminos: vreo stea, plicul de la iubitul meu în care îmi spune că rămâne până la răsăritul soarelui la M, orașul din apropiere sau vreun licurici în căutarea unei albine cu care să-și satisfacă unele porniri lunatice. Deci drumul e pustiu. Un foșnet. Un radio în surdină într-un cuib din alea noi de după revoluție, și cam atât. Sunt croitoreasă. Hainele mele schimbă oamenii. Din niște țărănci fac ditai doamnele, din niscaiva vagabonzi fac polițiști care, deși nu-i văd, îmi veghează drumul. Azi, de exemplu, a fost la mine Harap Alb. Un băiat deștept, tăietor de lemne și depanator de televizoare. Mi-a spus: Fă-mă mai frumos decât sunt, mai urât pot și singur. Mi-am îndrăgostit de el instantaneu, dar n-avea ochi pentru mine. Avea în mână un plic cu timbre de aur și-un miros plăcut de levănțică. Mi-a mai spus: Să-l duci iubitei mele, stă dincolo de Pădurea Norvegiană, cred că sunteți vecine, ai grijă de el. În el sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le poate auzi o iubită, iubita mea. Și să-i mai spui că, atunci când va răsări soarele, eu voi fi la locul cuvenit. Să nu-l pierzi, acum, seara, prin pădure nu umblă nimeni. Și a plecat. A plecat cu o pereche de pantaloni albi tigheliți cu mătase tot albă. O pălărie la fel. Am rămas fără grai. Mi-aș fi dorit ca plicul să fie pentru mine. Am închis magazinul. Mama era nerăbdătoare să-mi spună ceva. Așa mi-a zis: să nu întârzii, trebuie să facem ceva important. Pe drum, plicul a început să foșnească. Ușor, ca un fulg. S-a transformat într-o umbrelă multicoloră. Pluteam și eram fericită. Știam deja unde este Harap Alb, mai ales că răsărea soarele. Sub mine, pădurea prindea viață. Un zumzăit ușor, surdină. Doar mama se auzea urlând la capătul pădurii: Hai, mamă, unde ești?, trebuie să tăiem găina! D.

Seară de literatură la Gulia

De ziua scriitorului mondial, 3 martie 2021, am fost invitat să citesc literatură mondială în satul Gulia, com Tărtășești, județ Cutare, cum te duci spre Târgoviște încolo. Așa că am luat literatură română cu mine, cea mai bună din cea mondială, am umplut o sacoșă cu merinde că dacă m-apucă foamea cât citesc și țop în mașină. Luasem Baltagul, Frații Jderi, și alți scriitori mondiali precum Adrian Păunescu și Ana Blandiana, zic la-ntâmplare. Mă așteptau Madam, Cătălin, fata lor, Eliza și câinii.

Dornici cu toții de literatură mondială, așa că Madam a făcut tochitură. Cu tot ce trebuie, ouă, mămăligă și se-nserase. Se-nserase nu zic de rău, că nemaifiind nicio construcție până hăt departe vedeam munții, marea, câteva râuri despre care era vorba și-n literatura română de-o luasem cu mine. C-așa-i scriitorul mondial: plin de natură. Era frig afară, da’ ne-am încălzit că la știri a zis c-a luat Elena Udrea 8 ani, ceea ce s-ar putea să nu fie adevărat, că nimic nu e adevărat în Justiția română fie ea mondială sau nu. A mai zis la știri nu știm ce și am desfăcut o sticlă de vin. Mondial rău, nu așa. Și atunci, pe geam, am văzut-o pe tipa cu Baltagul din literatura română care plecase după dispărutul de bărbatu-său. Nu era nicăieri. Nici câinii nu-l simțeau, deși erau babani și mâncaseră bine. Cum stăteam noi așa pe terasă, scriitura asta mondială trecea pe lângă noi și nu băgam de seamă, nu ne-nfiora cu nimic. Nu tu emoție, nu tu furtună de lacrimi, nu tu nimic. Doar că se certau Blandiana cu Dinescu, dar ăștia-s alți scriitori, nu-s mondiali, nu, nici vorbă. Am citit eu ce-am citit, până ne-a cuprins pofta de ciocolată și atunci a zis la știri că și pe Ioana Băsescu o paște pușcăria, ceea ce iar ține de literatura viitorului, că în cea actuală ea va fi bine mersi. Ea, Ioana. Satul Gulia e cam firav. Ici o casă, colo alta. Cerul la fel. O mașină. Dacă vrei să mănânci doi mici, te duci până la Hanul Vlăsiei. Citești Baltagul și-ți dă și o porție de cinci. Asta deja e interesant, că se pune problema că cu scriitorii mondiali și români nu mori de foame. Nu, nu, deloc. D.

MĂRUL

Mama mi-a dat un măr galben verzui să-l am în pauză. Mi-a zis: ascunde-l sub sarafan, ieși în curte, copiii sunt invidioși, ei n-au mere. Pe drum am trecut prin cea mai mare piață din Imperiu și mi-am vopsit mărul în roșu. Imediat a venit șarpele și mi-a zis: lasă-mă să-l mușc odată și te vei pomeni cu Făt Frumos. Făt Frumos a venit și m-am dus cu el la școală. N-avea loc în nicio bancă, așa că profa l-a ținut lângă ea la catedră. Îl tot întreba cât fac trei ori trei sau care e capitala Zarandului, iar Făt Frumos, băiat bine crescut răspundea cu zâmbetul pe buze. M-am dus la el și i-am spus: dacă mai flitrezi cu profa, te duc înapoi în piață și te fac roșu la loc. Așa am făcut. A venit din nou șarpele și mi-a zis: dacă-mi dai mie mărul să intru-n legendă cu el, îți dăruiesc doi copii cum n-a văzut nimeni în tot Imperiul. I-am dat mărul. Când m-a văzut mama cu copiii a încărunțit. Sânii i s-au topit în două perne fleșcăite, a scăzut în înălțime și a zis: piei cu ăștia de aici! Eu am luat-o spre școală cu ei. Trebuiau să pună burta pe carte dacă vroiau să ajungă cineva. Profa i-a întrebat: pe care carte vrei să pui burta. Ăla mare a zis: pe geografie și așa a devenit cel mai tare geograf din Imperiu. Știa munții pe din-afară. Ăla mic a zis: p-asta! Era cartea de trigonometrie exagerată care se învață numai la clasele mari. Așa că, cu datoria făcută, am plecat de la școală spre casă. Șarpele era tot acolo și mi-a zis: hai să facem din prima coastă un bărbat. Sau femeie, ce vrei. I-am zis că vreau un ghiozdan încăpător, din alea de care au frații Cleep de la noi din clasă, frații cei mai bogați din Imperiu. Și imediat în spatele meu a crescut un sac uriaș. Era plin de mere. Am ajuns acasă și i le-am dat mamei. Mama a luat unul galben verzui, mi l-a dat și mi-a zis: uite, să ai în pauza de recreație la școală. Ascunde-te când îl mănânci, copiii sunt invidioși. Binențeles că am trecut prin piață și mi-am vopsit mărul în roșu. Imediat a apărut șarpele. Și tot așa. D.