Behăiam pe litoral. Acu vreo doi ani. Și, pac, sună telefonul. Era Laura care zicea să trecem prin Costinești la o filmare, la o glumă, la nimic. Într-adevăr, filma Dinu Tănase un film scris de Ioan Groșan, Domnișoara Bovary. Adică domnișoara Bovary avea o depresie adâncă, largă, de nestăvilit și atunci se suie în tren și vine la Costinești să se sinucidă. De ce n-a făcut-o la ea în bucătărie, la București? Naiba știe, doar nu te pui cu scenaristul. Mă vede Dinu Tănase. Zice: Denis, nu vrei să-mi joci în film? Zic că da. Și facem casting pentru rolul principal. Eu și fata din imagine, Alexandra. Câștigăm amândoi și de mâine începem filmarea. Ea fuma țigări și purta pălării, eu căram bolovani din mare tot cu pălărie. Apăreau și securiștii din anii 70 și vorbeau ceva în niște stații sau ziceau ceva prin viu grai. Nu se auzea nimic. Și pe terasă la Forum era liniște. Mâine dansam, că era petrecere în scenariu. Am uitat de ce. Ne plimbam seara prin Costinești. Era o oroare. Nu începuse sezonul și totul era o jale. Mâine la fel, doar scânduri bătute în locul geamurilor. Pustiu. Treceau cocori și berze. Berzele aruncau copiii în mare, nu-i lua nimeni deși le-am ajutat și noi și am bătut pe la porți. La o poartă dinspre epavă a deschis un moș care ne-a dat și el opt copii. I-am aruncat și noi spre nudiști încolo. Colega mea mi-a zis că în apă sunt leoparzi. Unii mari care te mănâncă. Am luat unul și l-am dus la cantină în Forum. A ieșit o tocană excelentă. Cu ardei iute pus de șefa bucătăriei. Apoi, din mare a ieșit o corabie albastră. Vindeau pe ea bere și ciocolată. Ne-am repezit cu toții. Un pirat bătrân, pe care-l chema Marea Verde, a ieșit, ne-a luat banii, ne-a aruncat berea cu dispreț și a luat o chitară să ne cânte. Și era o zi, dragi cititori, și era o zi. Cineva a scos tablele și a dat șase șase. Aici a început bătaia. Noi, două doamne Bovary, și restul litoralului. Topoare prin aer, cozi de mătură, sateliți. Da, așa fost la filmare. Curând s-a stins lumina, s-au aprins ciorile, și berzele ne-au băut berea. Noi, la televizor, în camere. Vorbea Iohannis. N-avea lighean, se spăla pe mâini în aer așa, credea că ne păcălește. Apoi, m-am uitat pe fereastră. Domnișoara Bovary, nu eu, se arunca în mare. De unde n-avea să mai iasă nici acum când vorbim. După doi ani, cum v-am mai spus. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: