13 august 2019

Mărturia Butoiului din Caracal

Abia la ce-a de cincizecea percheziţie a poliţiei în casa lui Dincă, butoiul a vorbit. A deschis gura, mirosea a cenuşă. S-a prezentat, i-a căzut instant părul, trecea o albină şi, ce să vezi?, i-a lăsat polenul ca să-l ducă la Mega, la vânzare. Zice: eram pe raftul de sus. Noi, butoaiele de-o sută de litri suntem pe ultimul raft ca să putem fi luate mai uşor de clienţi. Se apropie, brusc, doi clienţi, o fată de 16 ani şi un bărbat de 60. Bărbatul: Cumpărăm butoiul ăla mare verde, eu eram, şi facem dragoste în el. Toată lumea face aşa din nu ştiu unde până-n nu ştiu unde. Fata: Nu vreau. Sun la 112. Poate la 113, că pe 112 l-am ocupat io, zice bărbatul, trăgânduşi o cagulă pe faţă ca să nu fie recunscut.

Fata sună la 112. E ocupat, i se răspunde. Fata sună la 113, aşa e educată. Răspuns: Unde vă aflaţi, ce vârstă şi nume au bărbatul, ce limbă vorbeşte şi dacă a cules roşiile pentru programul guvernamental, Roşiile Salvează Româniile sau cam aşa ceva din raţiuni patriotice. Fata urlă: Vine, vine...!!! 113: cine, dragă? Unde eşti?Fata: într-un butoi de la magazinul Dedeman. Are o flacără mare în mâini. Cine dragă? Mi-a dat foc. Cine, dragă? Ai înebunit?Uite ce e: culcă-te, om vorbi dimineaţă, când porumbeii dunga dunga şi muştele sârba sârba. Trimtem un echipaj.

Magazinul se închidea. Printre scândurile arzând ale butoiului, fata vedea cum se fură cuie, cum femeile de serviciu trăgeau de ceva din pantalonii bărbaţilor colegi pe după stive de wc-uri, cum o casieră luase paltonul alteia deşi era un august călduros. Dar, nea Dincă nu plecase. Stătea toată noaptea lâmgă ea. Luase, de fapt, nişte acid sulfuric şi turna în butoi, astfel că fata se făcusă albastră. Apoi, roşie. Neagră. Mică. Şi mai mică. Rămăseseră nişte oase. Două.

Se aude sirena poliţiei. Aşa e poliţia română, vine doar când vede acidul sulfuric. Urlă la mine: Bă, stinge focul. Io n-aud bine, n-am stins nimic. Tergiversam. În timpul ăsta, oasele fetei o luaseră spre Dunăre. Pleosc în apă.

Venise noaptea. Neagră. Fără vedere. Zgomot de apă. Poliţiştii plecaseră. Fata vorbea în pod. Că o scosesem din Dunăre. Vorbea. Alo, 112? Venim, venim. Daţi-ne adresa. Fata mai sună şi la 113. Mi-e sete. Păi, noi vrem să-ţi salvăm viaţa, şi tu vrei să bei apă? Da. Sun la 114. Nu există.

În timpul ăsta, Dincă era în Craiova. Cumărase feţe de masă, mănuşi, o cadă albastră, un fes roşu, cizme pân la gât, ouă verzi, banane, sucuri, şerveţele, un lampdar, o maşină de scris, chiar două, şine de tren, bidinea şi un bilet la cursa de cai, cursă la care a investit în numărul patru. O iapă bătrână, sexoasă încă. Era, cum spuneam, noapte. Adâncă. Fără niciu rost. Doar la orizont, pâlpâia un butoi şi ăla fără niciun rost. Hm, ca să vezi.

D.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lăsați răspuns aici: