Casa cu povesti

Atiq RAHIMI - Syngué sabour. Pierre de patience, P.O.L., 2008. Prix Goncourt 2008 Am deschis cartea si am intrat intr-o casa. Intr-o camera, de fapt, cu pereti reci si mirosind a razboi. In geam atirna o perdea cu pasari migrind pe un cer galben si albastru, pe jos zace un bolnav neverosimil, hranit de o perfuzie improvizata si cercetat de insecte. De el are grija o femeie ratacita, invocind zecile de nume ale unicului Allah. Toate astea pe muzica verbului, nu a unui casetofon uitat deschis. Femeia isi pierde mintile, isi pierde Dumnezeul, sau poate si le regaseste, odata cu piatra confident. Povesteste sau cinta, nu e clar, cum nu e clara pozitia naratorului (e chiar mortul-viu? e paianjenul ratacit in barba barbatului?), care ne ia vorba din gura, se baga in fata noastra, e spectatorul ala din sala de cinema care n-a auzit ce-a zis personajul asa ca se informeaza la vecini. Noroc ca povesteste (sau cinta?) al naibii de bine. Sint fraze (muzicale?) scrise si fraze intuite, ramase in virful penitei. E povestea femeii, povestea oricarei femei, nu neaparat din Afganistan, agravata de razboiul care acapareaza barbatii. Barbatii care fac prea mult razboi si prea putina dragoste. Femeile care devin femei din fete speriate. Care invata sa iubeasca, sa triseze, sa-si cistige un loc sigur linga barbatul sortit. N-am putut s-o las din mina pina n-am terminat-o. Si nu pentru a afla sfirsitul, ci de teama sa nu ies prea devreme de sub vraja.