CUM
A INCEPUT
Totul a inceput cu un vis, mai apoi ca un
vis si nu s-a terminat ca un cosmar, spre nefericirea iubitorilor de
finaluri triste, uite asa de-al naibii, ca finaluri fericite se gasesc
pe toate drumurile. Drumuri am facut multe intr-adevar, cel putin unul
cap-coada, multe semicercuri prin aer, prin apa, mai putin pe uscat, si
asta pentru ca Pamintul e inca rotund, cel putin pina la noul congres al
astronomilor.
Am asteptat momentul oportun dupa
ce toate conditiile au fost intrunite si am plecat. Momentul a picat
intr-o vara, cind natura e mai blinda si oceanul mai putin reticent la
neinitiati, mai precis intr-o luna de august cit se poate de suportabila
in incaperi intens climatizate.
Am inceput prin a ma ocupa de
formalitati, pentru aveam nevoie de vize pentru citeva tari, dintre care
cea mai importanta, adica fara de care nu puteam pleca, fiind viza
pentru SUA. Am obtinut nesperat de usor viza pentru Panama, secretara se
numea Ileana si i-am povestit cit de frumoasa si cautata era prima
posesoare a celebrului prenume in etnologia romaneasca. Totusi a trebuit
sa insist o saptamina cu telefoane zilnice, pentru a afla ca viza mi se
poate elibera practic in aceeasi zi contra cost plus poza.
Si pentru ca in Franta, mi s-a
spus, 90 la suta dintre probleme se rezolva la telefon, am dat si eu
telefoane pe la ambasadele ale caror tari urma sa le strabat. Despre
Panama am povestit mai sus, aveam nevoie de viza pentru ca in acea tara
urma sa ma imbarc. Fara viza pentru State nici nu puteam sa visez la
aventura. Asa ca am sunat la numarul de pe site, pentru a obtine un
interviu si prima intrebare care mi s-a pus a fost daca aveam un card
bancar la indemina, ceea ce aveam, apoi doamna americana, dindu-si seama
ca n-am servici, n-am cont, de-abia obtinusem sejurul pe un an in
Franta, a devenit brusc interesata de situatia materiala a sotului meu,
iar eu imi spuneam ca n-o sa obtin viza in veci, cum nu prezentam nici
un gram de incredere la prima auzire. Cu chinezii a fost simplu: robotul
mi-a zis ca ma suna cu taxa inversa, ceea ce s-a intimplat, numai ca la
capatul firului nu era nimeni. Japonezii vroiau sa stie cite-n luna si
in stele, traseul vaporului, cu orarul de escale, insistau sa afle la ce
hotel dorm, desi eu repetasem de trei ori ca dorm pe vapor si ca sint
sanse sa nu pun piciorul pe pamintul lor sfint, dar ca aveam nevoie de
viza in caz de. Voi transmite toate cele bune despre ei ceva mai incolo.
La chinezi am mai incercat sa sun si din Romania, unde m-au trimis de
la ambasada la consulat si de la consulat la ambsada, apoi iarasi la
consulat, in care un tovaras chinez nu vedea unde e problema ca n-am
bilet de avion si ca merg cu vaporul, pot sa obtin viza de la Ambasada
chiar acolo daca mi se cere biletul de avion dus-intors. Pe japonezii
din Romania nu i-am mai deranjat, concentrindu-ma asupra dosarului pe
care trebuia sa-l compun pentru a-i convinge pe americani ca daca imi
dau viza nici prin cap n-o sa-mi treaca sa ramin pe pamintul fagaduintei
mai mult decit mi-e permis, ca desi e cea mai minunata democratie pe de
lumea asta, nu-mi doresc sub nici o forma s-o aplic pe pielea mea.
Americanii au fost de treaba si mi-au dat viza rapid, cred ca in 2
minute maxim, si a durat asa de mult pentru ca de emotie nu nimeream
degetu’ corespunzator pentru amprenta.
Viza pe 10 ani, cit sa-mi fluture pe sub nas perfectiunea si apoi sa-mi
faca vint in mucegaita Europa.
Tot printre conditii se numara si vaccinul
contra febrei galbene, Panama fiind vizata de aceasta maladie, o
intepatura care costa mult daca o faci, dar si mai mult daca nu o faci.
Acestea fiind spuse si mai intii
rezolvate, pe 24 iulie, zi care pentru mine a durat 34 de ore, am luat
avionul din Bucuresti spre Panama, via Paris, via Miami.
Acuma stiu ca va umflati in pene
de bucurie ca aflati cu 8 ore inaintea mea ce se intimpla pe lumea asta,
dar uite ca si eu, in timp ce voi dormiti, ma bucur de cerul innorat
din Panama, dar si mai mult de privelistea superba, pelicanii care trec
razant pe linga vapor, bancurile de pesti care ocolesc discret tot ce se
deplaseaza deasupra apei si ma minunez la vederea macaralelor care
descarca vaporul (asa cum se intimpla si pe Discovery).
Incep deci seria de reportaje
de la capatul lumii, cu gura cascata si capul sucit pe hubloane, intr-o
mirare continua (parca si cola chinezeasca e mai buna decit a noastra).
Aici se lasa seara, desi e
ora 18, la ora 20 e deja bezna, am aterizat ieri seara pe la ora 21 pe
aeroportul din Panama City, un fel de Pavilionul H din Herastrau, cu
vamesi ca la Baneasa, sa va faceti o idee cit de cit. Asteptam
autorizarea sa parasim portul ca sa mincam in oras, aseara taximetristul
ne-a indicat locurile sigure in care putem sa ne miscam (eu am intrebat
ca proasta ce vrea sa zica sigur si sotul meu mi-a raspuns sincer ca ne
aflam in America centrala).
Am parasit Romania cu mari
emotii, trei decolari si trei aterizari (reusite, speram eu) nu-s de
colea, in plus bagajele zburau direct la Panama, asa ca nu eram sigura
ca o sa-mi regasesc pijamaua in momentul culcarii la pozitie orizontala
(ca de dormit pe fotoliu in avion nici poveste). Daca au ajuns bagajele
cu bine aflati mai tirziu. Totu’ bine si frumos pina la Paris, mincarea
proasta, vreme excelenta, aer conditionat.
(Tot zboara containere prin
fata mea, macarale care se misca de colo colo, ma rog sa nu intre pe
geam, pina la urma ma obisnuiesc eu cu ele.)
Drumul pina la Miami a fost
la fel de incintator, numai ca de aproape 3 ori mai lung fata de
Bucuresti-Paris, timp in care am vazut 3 filme, printre care Ace Age 2,
ceea ce va doresc si voua. O calatorie intr-un avion imens, cu 3 rinduri
de scaune, pasageri de toate natiile, mincare speciala pentru indianul
din dreapta noastra si ochelari de pinza pentru dormit, pe care i-am
bagat in poseta ca suvenir. Imposibil de dormit mai mult de o ora, asa
ca orele de nesomn se aduna vertiginos, astfel ca in Panama mi-am dat
reama ca trecusera 24 de ore de cind ne trezisem in Bucuresti.
Pina la Miami am zburat cu
Air France, zboruri placute si fara evenimente. Aterizarea in America e
memorabila, pregatirea se face inainte de urcarea in avion, cu
verificarea vizei si completarea unor formulare care se depun mai apoi
la Imigratie unde ti se iau amprentele si ti se scaneaza ochiul, iar
functionarul rumega o guma si te intreaba din virful buzelor care-i
treaba mey p’acilea, ca ce kestie calci tu pamintul sfint al stramosilor
mei?? Ne scuzati de deranj, noi tranzitam spre Panama, sarumina, iesim
de la Imigratie si ne dam reama ca trebuie sa intram in aeroport pentru o
noua imbarcare in cursa pentru Panama, eu ma bucur nespus ca am sansa
de a fuma, ce fericire dupa 10 ore de aer conditionat cauzator de
stranuturi in grup.
Din avion nu vezi mare lucru…
ba pardon, vezi masinile americane gigant, care n-ar avea nici o sansa
sa se strecoare pe linga tramvai la intersectia din Obor. Curioasa sa
dau piept cu visul american ma reped spre usile automate si… si… si nu
inteleg de ce lumea de fitze vine la plaja la Miami, aerul este
irespirabil, cald si umed, imposibil sa rezisti afara mai mult de 10
minute daca esti neinitiat sau nu posezi o masca de oxigen!!! E adevarat
ca apa are culori ireale iar plaja e imensa (vazuta din avion).
Americanii sint americani,
m-au pus sa-mi dau jos sandalele de plastic (!!!) la control, ne-au
confiscat brichetele pen’ca nu e voie cu ele in avion (unde am injurat
de toti sfintii nefumatori), am platit 4 dolari o pitza microscopica si
am baut coca-cola in pahar de pepsi (joint de branduri). Budele la
ladies erau infecte, infundate in mare parte si fara hirtie (a trebuit
sa ma aprovizionez de pe taraba ingrijitoarelor).
Spre Panama am luat un avion
American Airlines, fata de care avioanele Blue Air sint bussines class
chiar si la buda, nu ne-au dat de mincare (in afara de minipachetul de
minicovrigei si o bautura), distractia in avion era gratis in schimb
trebuia sa cumperi casti care costau 2 dolari. Am zburat bine, pacat de norii deasupra Cubei (perdeaua
era trasa fidel), care e superba, am vazut o autostrada care facea
legatura cu o mica insula, pur si simplu traversa marea.
Am aterizat bine, un pic cam
din pod, dar fericita ca se terminase cosmarul. Acasa era deja marti,
ora 5 dimineata, iar noi infruntam aerul (surprise!!!) cald si umed si
cautam cu disperare un foc. Bagajele au ajuns si ele, spre marea noastra
surpriza, valiza mea fiind infundata (razbunare pentru ca am pus
lacatul pe ea??), dar intreaga. Dupa coada de la Imigratie sintem
preluati de agent si condusi la un hotelisor de 5 stele, cu aer
conditionat peste tot si-o vedere impresionanta, spre canal, de la
etajul 11… Berea locala e buna, nu foarte tare, se maninca excelent (am
testat de 2 ori), nu scump (pentru un occidental), oamenii foarte
amabili si zimbitori, moneda lor, balboa, e la paritate cu dolarul.
Revenind pe lumina in oras, am vazut din masina (ca nu am avut timp de
plimbari si cumparaturi, poate data viitoare) orasele insiruite, in
contraste zdrobitoare: zgiriie-nori si blocuri deplorabile, cartiere
fata de care Rahova e Primaverii al lor, autobuze americane vechi
vopsite tipator, un trafic haotic (am vazut chiar masini ocupind banda
opusa, chiar daca era dubla linie continua, o fi vreo conventie pentru
masinile care intra dimineata in Panama City), claxoane la stop cind se
punea verde, ca acasa, frate! Masini
cu muzici date la maxim, de se declansau alarmele masinilor pe linga
care treceau (in general Toyota, Nissan, Mitsubishi si alte asiatice de
care doar revistele auto sa stie cite ceva). Cele mai multe masini nu au
placuta de inmatriculare din fata, nu opresc la trecerea de pietoni, ba
apasa mai dihai pe acceleratie si nu se jeneaza sa intre de pe un drum
lateral si sa-ti taie fata.
In episoadele urmatoare, cu
voia satelitului: viata pe vapor si traversarea canalului Panama.
Prin Canal
Am patit la traversarea Canalului acelasi
lucru ca atunci cind am fost sa vad Amelie : auzisem atitea superlative,
aveam atitea asteptari, incit nu mi s-a parut atit de extraordinar pe
cit era obligatoriu sa fie!
O fi fost de vina vremea, destul de inchisa
si de ploioasa pe alocuri, lumea care ma tot intreba « It’s your first
time ?? », din cauza aparatului de fotografiat care mitralia din toate
unghiurile posibile… E frumos, e spectaculos, mai ales cind simti realmente
cum se ridica vaporul la ecluze. Mi s-a explicat cum vine treaba cu
ecluzele astea, si am aflat ca totul tine de gravitatie, apa intra
natural intr-un spatiu vid, dar nu se da iesita decit cu pompe, ca ne
inaltam la 26 de metri de la nivelul marii pentru a traversa zona
muntoasa din Panama, inainte de a iesi prin poarta Gatun, dupa
traversarea lacului Gatun (adica dinspre oceanul Pacific spre Atlantic).
De unde, logic, ne dam seama ca la intoarcere, peste citeva zile, vom
trece prin ecluzele de la Gatun si mai apoi, dupa vreo 8 ore, prin cele
de la Miraflores.
La trecerea prin ecluze se
sta la coada, ca la trecerea la bariera, iar daca din cauza conditiilor
atmosferice treaba merge mai incet, sa te tii nene, coada de vapoare,
cam cum am vazut eu la Paris coada de avioane la decolare !
Dimineata la ora 6 trezirea,
pentru ca a ajuns pilotul la bord si incepeau manevrele. Dupa ce toata
noaptea macaralele au descarcat si incarcat la containere, sintem gata
de plecare. Si plecam, ghidati de pilot (« It’s your first time ? »).
Tot el mi-a spus si pe ce parte sint instalate camerele care transmit
live, asa ca m-am putut plasa pe partea cea buna, spre mindria celor
care m-au putut vedea pe net. Mai la stinga, mai la dreapta, atit am
putut eu intelege din comenzile in engleza cu accent francez,
latino-american si tailandez, si vaporul inainta usurel, incit imi
spuneam ca-i doar o legenda povestea cu zgiltiitul vaporului. Dar era
doar inceputul. Pentru alea cinshpe minute de glorie pe internet se
munceste o zi intreaga (nu eu), baietzii de la motoare (inca n-am fost
in pintecele vaporului) si domnii de pe puntea de la mansarda, vaporul e
tinut din friie, remorchere pe o parte si alta il imping literalmente
ca sa tina drumul drept. Ajuns in fata portilor, asteapta cuminte
deschiderea lor si apoi intra incetisor, cu apa dupa el, pina la portile
urmatoare si asteapta sa urce, si urca, si tot urca pina iese
sprintenel pe partea cealalta. Nivelul de apa intre canal si ecluze e
intra-devar impresionant, dintre 2 nave aflate una jos si una sus la
fel. Dupa Miraflores mergem spre Pedro Miguel. La Miraflores e instalata
si un soi de tribuna unde vulgul casca gura la vapoare, pentru ei
spectacoul tre’ sa fie mai impresionant, caut si eu sa urmaresc nava de
alaturi pentru a vedea cite ceva. Totul e mare, imens, imi dau seama
dupa furnicile de remorchere care ne insotesc, oamenii de jos, cocotata
la etajul 9 sint mai aproape de cer ca niciodata. Aerul e umed si cald,
noroc ca inaintam si avem un pic de viteza, asa ca devine mai
respirabil. Trag concluzia ca in Panama oamenii traiesc din pescuit,
pilotaj si comertul cu aparate de aer conditionat, sint peste tot !
Mai apar doi piloti (It’s
your first time ?), mai pe seara apar si valizele unor colegi pierdute
de americani, nimeni nu mai credea, pentru ca ploua atit de tare incit
abia vedeam « botul » vaporului.
Mai stau treaza cit sa fac o
poza cu Centennial Bridge, apoi trag un pui de somn, deoarece mai e cale
lunga pina la Gatun, la coada de vapoare infrinate si cuminti, dar
nerabdatoare sa dea bice cailor putere. Dupa ce trecem de Gatun o sa vad
si eu care-i treaba cu vibratiile pe vapor, miscarile, clatineala si
alte senzatii care ma departeaza de punctul G (ala de greutate !!!!).
De altfel, cum se inalta
vapoarele si cit fum scot ele se poate vedea oricind pe internet,
existind camere care transmit live si cu oaresce desincronizari care fac
miscarile plutitoarelor si mai spectaculoase in timp ce traverseaza
ecluzele. Nu stiu insa daca si crocodilii dau la fel de bine.
Despre mirifica viata pe
vapor, in episodul urmator
Manhattan, dupa Totul despre sex
Ieri am luat trenul spre New
York, stiu ca suna ca o bita de baseball in cap, dar asa s-a intimplat!
Am acostat la Newark, un port linga New York, am luat taxiul pina la
gara (20 de dolari) si trenul pina la New York (cam 6 dolari
dus-intors). Mai exact la
Manhattan.
Nimic interesant de povestit despre
calatoria cu trenul, doar ca nasa era o tanti de culoare care trecea
printre rindurile de scaune (ca la noi la personal) cu miinile intinse
si ne lua biletele “don’t be affraid, give it to mamma”, sincer mie imi
era frica de supracontrol, dar se pare ca la ei nu exista asa ceva. In gara de la Newark n-am
inteles nimic, nici o indicatie ca lumea, in fine, noroc ca eram cu un
baiat care mai facuse traseul, pentru ca suta de kilo de la casa dadea
prioritatii gumei de mestecat decit intrebarilor noastre “how much??”
“eighty mdfmadsga” “aha” si am sperat ca o sa primesc totusi restul
corect. Bun. Am ajuns la New York rapid, m-am gindit eu ca de 3 dolari
nu puteam sa merg prea departe, si acolo am iesit fix linga Madison
Square Garden, pe care l-am si tras in poze pentru iubitorii de tot
felul de sporturi. Ce nu-mi dadeam eu seama inca e ca la New York, si
mai precis in bucatica aia de insula pe care ma aflam eu, sint adunate
toate cladirile celebre si bulevardele la care viseaza toata semintia
feminina: Fifth Avenue si Broadway, cu reprezentantele tuturor marcilor
stiute si nestiute, inclusiv MTV store, Virgin Megastore, sediul CNN,
basca Central Park, pentru amatorii de natura si unde am vazut eu
veverite cu tupeu.
Ca New Yorkul e asa si pe
dincolo stie toata lumea. Eu cred ca e… prea mult. Zgiriie nori ce se
pravale peste tine, parasutati linga cladiri din anii 20 (zic eu),
clasicele caramizi afumate care se oglindesc in aluminiul si sticla
reflectorizanta. Si toate una linga alta, nu e un centimetru sa respire
liber, un fir de iarba, totul inghesuit matematic, ca parca mai bine ma
simteam eu in Obor printre blocurile proletare decit la piciorul
uzinelor de marketing din Manhattan.
Pe Broadway totul e tipator,
ecrane gigant care ruleaza reclame peste reclame, cite 4-5 pe un bloc,
afise peste tot, solduri (ei bine da, iar am avut bafta), oameni-sandvis
sau mai bine zis hotdog, copii de mingi cu meniurile in cap care trag
de tine sa intri in vreun restaurant si care nu mai cred in poanta “I
don’t speak english” chiar daca (sau mai ales pentru ca) e spusa cu
accent francez.
Ce-am sesizat din specificul
local: nu o foarte mare densitate de obezi cum ma asigurasera altii,
insa am vazut asiatici obezi!!! Asta chiar nu credeam ca se poate
intimpla… Si am remarcat ca negresele, cu cit sint mai grase, cu atit
sint mai agresive si isterice. Sticla
de apa plata de 24 ofz ce-o mai insemna si asta, cred ca aproape juma’
de kil e 2 dolari, covrigul de care voi vorbi mai jos tot la fel, si
multe oferte la restaurante de genul “halesti cit poti de 7 dolari”, dar
pina la 11am, faza pe care am ratat-o, si am mincat un sandvis de 10
dolari, in parc. Unde am vazut,
printre gratii si de departe, un urs polar lesinat de soare (ca n-am
avut timp de vizitat gradina zoologica). Daca va intereseaza, la
Biblioteca publica e deschisa expozitia French Art Book. Pe francezii cu
care eram nu i-a interesat aspectul.
Mi-am umplut aparatul cu
poze, asa ceva nu vezi inca in Bucuresti, si totusi… Nu sintem departe,
daca stau bine sa ma gindesc semanam foarte mult. Ideea asta m-a pocnit
in clipa in care am auzit 2 romance vorbind: “si cit ziceai ca a dat pe
aia?” “cred ca vreo 40…” si pot
sa demonstrez: Mc Donalds? Thank you, avem si noi, asijderea KFC,
Burger King, Adidas, Puma, Nike (aici m-am enervat, ca o pereche de
pantofi pentru bebelusi costa cit una pentru adulti), Gap, tarabe cu
covrigi la coltul strazii (la ei se cheama pretzel, da’ e doar un pic
mai mare decit brasoveanca noastra si cu gust de piine cu sare), cu
gablonzuri, posete si cirpe ieftine (un fel de 8 martie generalizat),
trafic ca la balamuc (pe la ora 13 baietzii de la NYPD mergeau in gasca
la masa, cu masinile urlind din sirene, ofcourse), oameni alergind ca
naucii pe strazi, chiar la ora 18 (ei, la punctul asta noi avem oleaca
de lene balcanica in nadragi…) – moment in care strazile se umplu brusc,
flux si reflux in fata magazinelor si metrourilor, shoppingul a devenit
sport national la americani, baseballul fiind detronat de mult -, mult
praf, ambulante urlind, taxiuri galbene pe care le agati direct din
strada, homelesi peste tot (cea mai tare pancarta era ceva de genul
“dati-mi bani ca vreau sa ma imbat si ma care acasa la ele 2 femei care
sa-si faca poftele cu mine”, pacat ca n-am fost prompta si n-am cotizat,
ca merita!), 6 tricouri cu “I love NY” in toate variantele la 10
dolari, 3 caschete NYC la 10 dolari, pe cind in magazine am vazut
caschete si la 34 (bine, ca a doua era la jumatate de pret si ambele de
firma).
Si cea mai tare chestie, in
caz ca nu v-am convins pina acum, e gura de canal pe care scria ROMANIA
si pe care am imortalizat-o pentru eternitate. Asa am ajuns eu la
concluzia ca New Yorku’ pentru noi este Romania doi…
Nu mai spun ca, pina la
urma, cea mai tare distractie a fost sa-i aud pe taximetristii negri si
obezi by default exclamind, auzind ca sintem francezi: “French??
Zidane??!! Hahahaha”. Parca mi-a mai venit inima la loc. Sa mai moara si
capra vecinului.
Viata
pe vapor (pupa-prora si de la babord la
tribord)
Regula numaru’ doi: se maninca la
ore fixe, afisate pe usa salii de mase, conform cu programul
bucatarului, ca e si el om, regula mai putin valabila pentru micul-dejun
si Comandant cu tot neamul lui care impreuna maninca cind vrea muschii
lor.
Regula numaru’ trei: ierarhia
trebuie respectata, cu toate drepturile si indatoririle ce decurg.
Restul lumii nu prea are voie sa-l tutuiasca pe Comandant (in afara de
secund si o mare parte dintre ofiterii francezi care-l cunosc mai din
vechi), care are locul rezervat in capul mesei, i se patreaza papa bun
si in cantitati mari etc. Acuma despre indatoriri: in sensul ca tre’
sa-mi pastrez rangul, sa nu stau la glume cu toata lumea, sa nu fac cu
ochiu’ la tailandezi si nici sa zimbesc la filipinezi. Adica bonjour si
comment ça va cu ofiterii francezi, noroc ca avem un roman la bord, dar
cum e seful peste ingineri, am dreptul sa-i vorbesc J Filipinezii sint ca niste copii,
rid tot timpul si din orice, inteleg engleza mea cirpita, iar cind nu
ne intelegem aratam cu degetele (sa ma ierte mama)! Acuma, de unde naiba
sa mai stiu eu cum se spune la vinata in engleza??? Mergem in camera
frigorifica si aratam! Ma refer la bucatar si la ajutorul de bucatar
(care e si menajera noastra), de altfel niste draguti care ne rasfata.
Pentru toata lifta asiatica eu sint „ma’am” si sotul meu e „captain”, nu
mai e barbata-miu.
Acum sintem in perioada in care
schimbam ora in fiecare zi practic, si vom culmina prin a sari ziua de
20 august, dupa care vom fi inaintea orei europene (in acest moment
sinteti cu 9 ore inainte, situatie care va dura pina mine).
Viata e ingrozitor de monotona, si
daca nu-ti faci un program zilnic ai toate sansele sa o iei razna:
practic peisajul e acelasi, vibratiile motoarelor la fel (se mai
condimenteaza din cind in cind cu miscari de balans din cauza hulei, un
fel de cutremur maricel, din toate sensurile si care dureaza ore in
sir). Lucrurile se schimba atunci cind vaporul intra in port, toata
lumea e consemnata la locul de munca, turele dispar, se munceste nonstop
ca-i noapte, ca-i zi, in schimb vaporul e nemiscat ! E aproape ca si
cum am fi pe pamint.
Deci dimineata micul-dejun dupa
care plaja, o ora si jumatate, cit nu prajeste soarele prea rau, apoi un
film sau o jumatate de film pina la ora mesei, dupa care un alt film
sau restul filmului de mai devreme si sfinta siesta. Mai pe dupa-amiaza
plaja si o ora pe bicicleta medicinala, pentru a da jos chinezariile si
frantuzismele acumulate peste zi, eventual ingrosate cu niste inghetata
americana, uneori un iaurt american (Stonyfield Farm, nu prea grozav,
care se afla in plina promotie de capace). Seara iarasi masa, apoi film
sau film-film, daca inca n-am adormit, sau lectura, apoi somn. Acum sint in plin apogeu culinar, ma
gindesc ca daca cineva vrea sa se certe cu mine definitiv n-are decit sa
ma invite la un restaurant chinezesc. N-am gustat inca (si nici n-am de
gind) untul de arahide si siropul de artar de productie americana, care
sint facute in intregime din porumb. Om minca noi mamaliga, dar nici
chiar pe piine!
Bineinteles ca la inceput am fost
foarte surprinsa si mindra de mine sa vad ca n-am rau de mare! Aiurea,
era doar inceputul. Cind am urcat pentru prima data pe vapor, acesta era
in „mouillage” (scriu in franceza in speranta ca ortografia bate
fonetica), adica in rada, ancorat undeva la intrarea in portul Balboa
(Panama) si totul era foarte… static! Raul de mare incepe odata cu hula
(un fel de valuri care lovesc succesiv vaporul, valurile fiind resturile
unei furtuni indepartate), care da miscarile gen cutremur, mai ales in
timpul radei. Am petrecut o noapte asa, e groaznic, si daca se mai
busesc si containerele intre ele esti in plin spectacol tactilo-auditiv. Cel mai greu e ca nu se poate dormi in
conditiile astea, eu macar recuperez ziua, dar proletarii de aici tre’
sa se tina de program, nu e vesel de loc…
Drumul catre port e cu adevarat
fascinant. Vin pilotii pe vapor (am cunoscut in special batoze
americane, cu umor american si replici americane „welcome to New York”
pe post de la revedere, faimosul „first time here?”, apoi unul latino
scos parca din telenovele) si ghideaza vaporul printre alte vapoare spre
port sau ecluze (in cazul canalului Panama): 30 la dreapta, 10 inapoi,
stai, da-i drumul si altele asemenea (am pus si eu mina pe cirma si cred
ca mai tremur si acum de emotie) si tot asa timp de mai multe ore
(pentru canal operatia dureaza 12, 14 sau 16 ore pina la oprirea
motoarelor). Gararea propriu-zisa e spectaculoasa, in marsarier, vaporul
e pur si simplu lipit de ponton, ajutat fiind din lateral de remorchere
pentru a avansa corespunzator.
Apoi urmeaza descarcarea si
incarcarea containerelor, macaralele uriase defileaza la un metru jumate
de geam, intr-o dimineata am facut chiar plaja printre containere
zburatoare, doar nu era sa ratez soarele de Newark. Si asta se intimpla
nonstop, uneori o zi si jumatate, pina cind vaporul e incarcat, deci
gata de drum. Nici acum nu mi-e clar cum stiu oamenii aia ce sa ia si
unde sa puna, desi mi s-a explicat ca totul e computerizat, tot nu pot
sa inteleg cum stiu Doreii macaragii si americani ce sa faca (mai ales
de cind am aflat ca au scos din priza niste containere-frigidere cu mult
timp inainte de descarcare!). Care-i treaba cu ecluzele si ce vrea ele
am inteles pina la urma, dupa multiple explicatii.
De doua zile e urit, cerul e
innorat si prin urmare nu mai pot sa fac plaja. Inaintam spre nord, asa
ca e din ce in ce mai racoare, ceea ce va doresc si voua.
Dintre distractiile si senzatiile
tari de pe vapor amintesc simularile de orice, care incep prin alarme si
atunci stiu ca tre’ sa urc la pasarela unde ori stau cuminte, ori cobor
pe vreo punte, imi pun vesta de salvare si ascult explicatiile despre
cum ma salvez in caz de orice. Ar mai fi liftul, alta chestie tare, mai
ales ca stam undeva pe la etajul 8. Evident ca se zgiltiie din toate
incheieturile, si, cum e metalic, sunetele sint pe alocuri
infricosatoare, dar scuip in sin, Doamne ajuta, si ajung! De altfel,
evit cit pot folosirea lui…
Dupa cum spuneam, sintem in plina
perioada de schimbare a fusului orar, adorm pe la ora 21 dupa ceasul de
pe perete, ceasul biologic habar n-am cit mai e, am un ceasornic fixat
pe ora Romaniei, dar e irelevant, pentru ca nu mai functionez de mult
dupa orele Europei. Am aflat ca in curind ne vom trezi pe la ora 4
dimineata si va fi lumina, cu cit ne apropiem de Japonia, unde ziua e
foarte lunga, poate asta e explicatia pentru boom-ul lor economic,
muncesc zi-lumina si la propriu.
Oamenii par a nu avea probleme,
insa sint foarte singuri si evita sa vorbeasca despre viata de acasa,
cele mai multe discutii se concentreaza in jurul muncii, chiar si la
masa, nimeni nu spune „ce-as face daca as fi acasa”, duminica elevii
pregatesc ceva bun de mincare (ieri am avut banana split, duminica
trecuta clatite, iar duminica viitoare nu va exista pentru noi!).
Nu exista alcool pe vapor, doar o
bere fara alcool, deci fara gust, Cola din Hong Kong, Fanta arabeasca
(cu o culoare si un gust diferite), Sprite (n-am gustat, nu stiu de unde
vine), apa plata la sticla – Bonaqua, va mai amintiti de marca?? Doar
ca apa asta vine din Hong Kong si are gust de sulf-, sifon (soda water)
la cutie – la fel de proasta. De altfel, pe vapor apa e fabricata din
apa marii si depinde de temperatura acesteia, asa ca pina mai ieri nu am stiut ce-i aia apa rece de la
robinet (ce bine ca avem frigider in cabina)! Legumele nu au nici un
gust, cam toata mincarea ne vine acum din Statele Unite, nici nu-mi vine
sa mai maninc, doar fructele vin din Panama si sint extraordinare
(papaya, ananas, mango…).
Cam asta ar fi viata pe vapor,
nimic spectaculos dupa ce intri in ritmul ei, care ramine totusi agitat
si la figurat, dar mai ales la propriu pentru mine…
Care-i treaba cu orele in afara ceasului
Stiu eu ca
sinteti doamne si baietzi umblati sau cel putin cititi, ca in Romania
ora se schimba de 2 ori pe an, o data inainte si o data (surpriza!)
inapoi, ca ati fost poate unii in afara tarii si a trebuit sa dati piept
cu decalajul orar, sau macar ati vazut filmul “Lost in Translation”
(ala cu Bill Murray care cica nu poate dormi pe motiv de aterizat in
China, sanki, avea mustrari de constiinta artistica ca trebuia sa
filmeze pentru o reclama de 2 lei vechi), ei bine, toate astea
nu-nseamna nimic fata de schimbatul orei pe un vapor care traverseaza
fusele orare ca pe casutele de la sotron.
Totul a-nceput
bine, ajunsa in Panama am realizat ca am petrecut o zi de 34 de ore,
uau, super, cool, ce tare sint, de atita cascat gura in stinga si-n
dreapta am uitat ca tre’ sa mai inchid ochii pentru un pui de somn. Apoi a urmat o ora inainte
si-napoi, in State, nimic deosebit, doar ca mi se parea pacat ca e seara
deja la ora 20, bastinasii nu profita deloc de vara… Ce-i drept, se duc mai devreme in club, e
totusi si justitie pe lumea lor.
Adevarata aventura incepe
insa in Pacific, cind zi de zi se schimba ora. Ora 2 noaptea devine 1 si
tot asa, si tot asa, si tot asa, si-asa, si-asa… pina cind nu mai stii
care ti-e ceasul biologic, daca vrei copii, citi ani mai ai, daca e
normal sa-ti fie foame sau somn, daca e logic sa vezi soarele sus la ora
5 dimineatza, daca ai vedenii cind ceasu’ de pe perete arata numai ora 4
si te intrebi daca e de fapt ora 16, sau cind acelasi soare sta fix in
virf toata ziua apoi coboara vertiginos spre orizont, daca luna a gresit
sau nu cerul cind s-a cocotat sus la 10 dimineata sau alte bizarerii de
acelasi gen.
La toate
astea se aduna fel de fel de povesti ciudate despre fusele (sau fusuri,
cineva sa ma opreasca) orare, cum ca in China, cit ii ea de mare (se
intinde pe 4 fuse orare) e aceeasi ora de la stinga la dreapta si de sus
in jos, cum ca vecini de insula in acelasi arhipelag carevasiza (pe
undeva prin Oceania) au o diferenta de aproape o zi intre ei – aici
vestea buna e ca se pot comite de 2 ori acelasi chefuri, incepind cu
botezu’ si terminind cu Anu’ Nou, adicatelea mergi o suta de metri mai
incolo si nici nu te-ai nascut inca (aici recomand a se citi “Insula din
ziua de ieri”, de Umberto Eco).
Si totul se
trage de la ereticul de Galileo Galilei, care n-a lasat Pamintul fix in
centrul Universului cum ar fi vrut Biserica (fiind si el baiat cult si
citind clasicii in domeniu), asa ca Soarele musai lumineaza Pamintul in
mod rasist si descriminatoriu, unii avind soare cit nu pot duce, altii
numai pe sponci, iar marinarii, care sint natia nefericita din aceasta
fraza complexa (pasagerii fiind inclusi) au parte de programul solar cel
mai capricios din cite exista.
Eppur si muove, ai, tataie??
Si inca cum!
Aici ma refer la vapor, caruia i se rupe ca proletarul mai cu seama
asiatic, care a tras la bidinea sau la fringhie toata ziua, tre’ sa-si
refaca celula nervoasa pentru o alta zi intelectuala. Nu se jeneaza si
vibreaza incontinuu. Iar vibratiile acestea au efecte perverse: intr-un
colt ascuns si prin urmare greu detectabil ceva scirtiie, pacane,
biziie, murmura, cotcodaceste exact cind ti-e somnu’ mai dulce si visele
mai roz… De aici si adaptarea
vaporului la mediu, cu usile care se intepenesc in dispozitive speciale
atunci cind sint deschise, cu veioze, calculatoare, imprimante fixate pe
birouri in cuie si fringhii, cu sertare care nu se lasa scormonite din
prima, avind un clenci dedesubt, dar si a omului: in unghere nebanuite
si in mod normal neatinse de privire, sint infundate ghemotoace de
hirtie, scobitori, fisii de scotch si alte obiecte care-si descopera
vocatia antifonica (periute de dinti, lingurite, etc).
Asa ca la
toamna, cind o sa apara toate Escele pe televizor cu prompterul
ingrijorat ca se schimba ora, o sa privesc ceasu’ european cu dispret:
numai de atit esti in stare??? Valabil
si pentru urmatorul cutremur mai mic de 5 grade.
Made in Japan, adica pe vapor
Nimic despre Japonia. Nu povestesc nimic,
pentru ca n-am ce. Domnii acestia de culoare galbena si cu ochii presati
nu mi-au dat voie sa ies de pe vapor, adicatelea sa calc pamintul lor
sfint, ca in apele lor teritoriale sint deja (oare apa am voie s-o trag
??).
Evident, nu mi s-a dat nici o explicatie
pentru interdictia de a parasi vaporul, poate pentru ca in capul lor «
pasager » primeste « clandestin », poate
cred ca romanii sint lesinati sa emigreze in Japonia, si fac orice
pentru asta, se casatoresc cu un marinar care are sanse sa ajunga in
Japonia si care eventual ii poate imbarca cu el ! Asta da strategie….
Oricum, m-am hotarit. De-acu’ inainte, la
vederea blitzurilor nipone, le stiti, rivalizeaza cu nocturna de pe
stadion, o sa ma incrunt si eu ca Ilarion Ciobanu : « Ce cautati, mai
domnilor, in muntii nostri ? »
Dixit.
Shanghai,
intre doua ceruri
Pentru ca, apropiindu-ne de port, ne-am
aflat intre doua ceruri: de-o parte stelele cu nevazuta, pentru Europa,
constelatie a Sagetatorului, iar de alta norii brazdati de fulgere.
Pluteam dinspre lumina instelata a marii spre intunericul furtunii de pe
coasta, croindu-ne drum, impotriva curentului si printre zeci de
vapoare si barci ale pescarilor, catre “vaporuta” delimitata de lumini
verzi si rosii si de-acolo catre riul care ne duce in port.
Shanghai, cel mai mare oras din lume, cu o
populatie cit Romania fara capsunari.
Noaptea, marea e ca un munte
pe care-l urci, si cu cit te apropii de virf vezi luminile dincolo de
el. Ca e un oras, ca e un vapor, luminile apar mai intii abia deslusite,
o unda difuza in linia orizontului, apoi din ce in ce mai puternice si
conturate. Lumini albe, rosii si verzi. Rosii pentru babord (stinga
vaporului) si verzi pentru tribord (dreapta), ocazie ca sa inventez o
regula pentru faimoasa prioritate de dreapta care exista, intru
stingerea ignorantei mele, si la vapoare: daca vezi rosu, adica vapor
care vine de la dreapta, apesi frina si-l lasi, tata, sa treaca. Daca
iti arati tu luminile verzi, ceilalti trebuie sa te lase sa treci,
exceptie facind chinezii pe care nici macar nu poti sa-i porcaiesti ca
ti-au taiat fata, ca oricum nu vorbesc engleza si consumi undele
hertziene degeaba.
Pilotul a ajuns la bord
intr-o pilotina, adica un fel de ricsa fata de convoiul de camioane pe
care-l avem noi. Pilotul, chinez bineinteles, in uniforma si fumind ca
un turc, ne ghideaza intr-o engleza imperceptibila, printre vapoarele
care trec atit de aproape de noi incit comandantii si-ar putea da mina,
daca n-ar fi obligati sa ramina lipiti de radare, GPS-uri, telefon si
tigara care parca nu se stinge niciodata. Siruri indiene de vapoare, de o
parte si de alta, campinguri de vapoare in zare ce-si asteapta intrarea
in port, pe astea le recunoastem dupa luminile aprinse pe fiecare
centimetru patrat, barcute sinucigase de pescari cu testamentul la zi si
altele pe care binoclul nu le-a putut cuprinde.
Chinezii mi-au acordat
shore-passul, adica permisiunea de a iesi pe uscat, nu ma asteptam de la
un refuz din partea fostului stat “vecin si preten”, numai ca nu am
avut cind sa cobor, pentru ca am parasit portul la ora 12, dupa 8 ore
petrecute aici, pe care in mare parte le-am dormit.
Asa ca plecam, iarasi intre
doua ceruri, cel de deasupra noastra minios, degraba varsatoriu de ceata
si ploaie cu polobocul, iar cel de la orizont senin si altruist, astfel
ca vapoarele din zare par a pasi pe un podium azuriu inainte de a-si
pune bocancii pentru a nu se murdari in morirla fluviului imens (Fluviul
Galben?) pe care navigam (cre’ca vreo 5 Dunari una linga alta). De-a
lungul calatoriei mele am vazut ape in toate nuantele, de la albastrul
cel mai pal, trecind prin verde, pina la negru petrol. Aici insa apa e
galbena, o fi probabil marturia inundatiilor care s-au abatut peste
China in ultimul timp.
Valize plutitoare inca nu am
vazut, asta daca nu pun la socoteala barcutele lor de buzunar.
Scaldatul interzis
Toate
lucrurile bune au un sfirsit, ca daca dureaza prea mult isi pierd orice
farmec. Asa e si cu aceasta
calatorie, se termina pentru mine
inainte ca vaporul sa refaca traseul in sens invers.
Miine vom debarca la Hong Kong, astazi
sintem aproape de Yantian, in
curind aruncam ancora aproape de tarm si deseara speram sa iesim la
plimbare in port, impreuna cu romanul nostru.
Asadar ma pregatesc sa-mi parasesc palatul
plutitor (cam 300 m lungine / 30 m latime / aproape 15 etaje de bloc
inaltime), cu cele aproape 1500 de
fotografii facute, bronzul la purtator (o culoare pe care nu am avut-o
niciodata, rodul a multe zeci de ore petrecute in soarele de 30 de grade
si aer umed), tricoul cumparat de la New York (singura cumparatura
facuta pina la marele complex Europa din Hong Kong, ca sa vedeti cit
timp de shopping si de betie mai au marinarii din ziua de azi) si
lucruri extraordinare vazute si traite, pe care poate n-am avut timp sa
le descriu. Ce m-a impresionat cel mai mult: lumina fosforescenta si
valurile din jurul vaporului, intr-o noapte intunecata, minunatia fiind
datorata unor microorganisme care vietuiesc in apa; cele doua ceruri
chinezesti, vizibile si ziua; romanii pe care-i auzeam in walkie-talkie
la Yokohama, imi pare rau si acum ca nu i-am contactat; valurile ce
parca intrau in cabina, intr-atit de mare era gradul de inclinare al
vaporului in anumite zile furtunoase….
Inchei aici Jurnalul de bord, dar nu si
suvoiul de impresii, ca mirarea inca nu s-a terminat.
Colentina, Piata Sudului, Rahova, Ferentari, Yantian
Stiu ca
am zis ca nu mai fac, dar nu ma pot abtine!! Am fost aseara in vizita la chinezi, pe la
11 noaptea, cind am primit permisiunea sa iesim pe uscat. Adica am
trecut pe linga teancurile de DVD-uri piratate cu filme trase direct din
cinema, laptopuri, aparate de fotografiat aterizate pe punte,
si-narmati cu carduri de acces (aici exista carduri magnetice !) trecem
printre stilpi ca in magazine, marfa e inregistrata, la poarta portului
oricum pasapoartele noastre sint fotografiate (probabil sa nu le
falsificam pe drum sau in caz ca le inecam in bautura).
Nu ca stau eu in Primaverii,
da’ Yantianul vazut noaptea seamana ca doua picaturi de apa cu acele
cartiere bucurestene enumerate mai sus. S-ar putea totusi sa ma insel si
sa supraestimez orasul oriental, dar noaptea toate pisicile sint negre
si toti chinezii galbeni.
Si-ajungem noi si in fata
lantului de restaurante chinezesti, adica un soi de bodegi cu iesire la
strada, lautari de nunti cu repertoriul ca un meniu scris prost in
engleza, ne asezam la o masa, eu nu-nteleg de ce are numarul 208,
probabil ca sint numerotate toate mesele de circiuma din oras, dar asta
nu-i nimic, trebuia numai sa comandam. Si cum sa comanzi la o hoarda de
chelneri-spalatori de vase-macelari de peste (eram intr-o crisma
pescareasca) care nu vorbesc engleza?? Noroc ca marinarii stiu cum se
spune “bere” in toate limbile. Am zis bere?? Am vrut de fapt sa spun
ceai cu 3,1% alcool, numai bun sa pastreze abnegatia si spiritul
cetatenesc ale fruntasului proletar si tovaras chinez. Noroc ca
principiul “aratat cu degetul” (desi mama spune ca nu e frumos si imi da
iarasi peste mina) functioneaza aici, avind in vedere ca marfa e la
vedere, pestisorii (unii de juma’ de metru lungime) plutesc serafic in
acvarii, tot felu’ de bestii ale caror nume in limba romana zace in DEx,
nu inoata in Marea Neagra, raci, creveti, arici, pisici si alte animale
pe care le stim de pe Discovery si din retetele din Unica. Deci mergem, aratam cu degetul si cu
miinile cam cit sa fie, baiatu’ cu sort scoate condamnatul (sau
condamnata, ca n-am stiut niciodata sa-i discriminez sexual), ii da un
polonic in cap, il pune in galeata si galeata pe cintar. Chelnerita care
se ocupa de noi (pina la sfirsitul serii am o revelatie: nu sint chiar
identici chinezii astia) ne aduce beri, ceai (de-adevaratelea),
aperitive : alune de-ale lor si picioare de gaina (zic si eu asa, puteau
fi de cocos, curcan sau bibilica) fierte, sa fie la ei, am vazut o fata
mincind niste labe imense si negre si mi s-a intors instantaneu
stomacul pe dos. N-apucam sa bem o gura doua de bere ca reumple paharul,
oare la ei nu functioneaza principiul “pin’la fund”? Pina ne vine noua mincarea (cochilii, arici
de mare, creveti prajiti) au timp sa manince doua rinduri de mese de
personal, Doamne ce de orez mai maninca cu betele alea !!! Gust din
toate, dar cu mare stringere de inima din oul centenar (mi se explica)
si intr-adevar are inele de culori diferite, ai zice scoarta unui copac
tratat cu C12. As vrea sa maninc pepene, da’ nu stiu cum sa cer, si dupa
ce am intrat in bucatarie in speranta ca am mai putea arata cu degetu’
(scuze) cam ce-am vrea, ies usor ingretosata (astia n-are Sanepid, nene
?) si renunt. Noroc
ca la sfirsit, cind cerem nota, vine si pepenele, probabil din partea
casei. Ei, acu’ tre’ sa mai si platim, armata de chelneri care se aduna
in jurul nostru (era chiar atit de evidenta intentia noastra de a fugi
fara sa achitam??) se uita neincrezatoare la dolarii nostri, degeaba le
scriem pe hirtie ca 1 dolar egal 8 de-ai lor (cre’ca yuani), ntzzz,
cardul Visa e invirtit printre degete, probabil ca neam de neamu’ lor
n-a vazut…. Da’ daca stau sa ma gindesc nici in Bucuresti nu prea poti
plati cu cardul in circiuma. Am
avea de platit cam vreo 80 de dolari, mi se spune ca e ok pentru
minunatiile care se digera acum in stomacele noastre. Intr-un final
reusim sa schimbam banii, un cuplu de la masa de alaturi verifica
bancnotele pe sub masa, ia uite nomenclaturistii, zic eu, aici incluzind
si puradeii de sefi in masini occidentale iesiti in gasca si toale de
Europa la birt, garindu-se pentru doua minute in fata restaurantului, ca
sa produca invidie la clasa muncitoare.
Fetele chelnerite, ca fetele,
chicotesc pe linga cadetii francezi care fac poze cu telefoanele
mobile, ce sa zic, parca n-ar fi China mama mobilelor, pina si cel mai
amarit docher are ditamai celularu’, da’ ele tot se hlizesc cind le
fotografiez si-mi zic tot felul de lucruri, presupun eu, dar nu le
inteleg si mai ales nu stiu cum sa le fac sa inteleaga ca nu inteleg!
Dupa care ne-ntoarcem pe
vapor in virful picioarelor, nu mai povestesc cum rideau chinezii din
noi in naveta portului cind am crezut ca rateaza statia din fata
vaporului, cum circula ei in toate sensurile pe toate benzile etc.
Asta a fost. Acum parasim
Yantian-ul pentru Hong Kong.
Pentru ca nu se putea sa nu dau
peste Ozone tocmai la Hong Kong, intilnire de gradul trei care m-a
marcat intr-un asemenea hal incit am facut urgent o poza cu buticul din
care se revarsa melodia cu pricina. Asta e mina destinului, sint
intilniri de la care nu putem lipsi, chiar daca pentru a le onora
trebuie sa facem ocolul Pamintului la propriu.
Revin mai jos la imnul
international anonim (zic asa pentru ca, dintre cei intrebati, nimeni
n-a fost in stare sa-mi spuna in ce limba se cinta mai ahuuu mai ahaaa),
pentru ca acum simt nevoia de a povesti cum s-a petrecut intrarea in
portul Hong Kong, la fel de geniala ca si celelalte din China, adica
rada in timpul zilei si acostare pe intuneric, ca operatiunea sa fie mai
palpitanta si pilotul mai isteric. Despre caldura nu mai zic nimic, ma
astept deja la tone de pietre indreptate spre mine, in schimb circulatie
mai haotica nici la mine in intersectie la Lizeanu n-am vazut (sau in
general pe Mihai Bravu unde cel mai in siguranta ma simt in metrou).
Aici regula de baza e legea junglei coroborata cu egalitate dar nu
pentru catei, adica daca esti mic, pui sirena pe mute si te fofilezi pe
unde poti, ai grija insa la curentii pusi pe liber de magaoaiele pline
de containere. Asa am avut eu parte de senzatii tari vazind o barcuta
depasindu-ne pe la spate, credeam ca am prins-o in elice, dar nu, la un
moment dat a iesit victorioasa pe partea cealalta. Ziceam eu bine
intersectia de la Lizeanu, ca acolo nu prea vezi semnalizare
dreapta-stinga, tre’ sa dai cu banu’ sa ghicesti care unde o ia, asa
cred ca fac si chinezii dusi cu pluta prin portul din Hong Kong, de-si
iau fata sau spatele unul altuia intr-o gramada vesela si
intraductibila. Ne-am parcat si noi in spatele altui vapor, apoi pilotul
nemultumit (de munca lui, presupun ca-si pregatea autocritica) i-a zis
sotului comandant da-te 3 metri mai in fata, pen’ca riscam sa pupam
prora vaporului din spate sau in cel mai bun caz sa ne incurcam
parimele, situatie de care imi dadeam seama pina si eu, calita dupa
atitea parcari prin cite trecusem. N-am avut voie sa vad spectacolul de
la fata locului, adica chiar din partea din fata sau din spate, pe motiv
ca e periculos, poate data viitoare. Apoi ne-am pus lacatele pe valize
si am asteptat agentul care n-a avut inspiratia sa faca o copie dupa
actul meu de identitate francez si a trebuit sa mai stam o jumatate de
ora peste program pina am transmis un fax la Biroul de Imigratie etc.
Cu o seara inaintea hitului
international deci, a trebuit sa facem fata unui receptionist cam ingust
la minte care nu inregistra faptul ca noi NU aveam pasapoartele la
purtator, fiind retinute peste noapte la deja pomenitul Birou de
Imigratie. Dupa ce ne-am enervat suficient pentru ca trebuia sa lasam o
garantie care depasea pretul camerei, am reusit sa ne intelegem cu alti 3
receptionisti care veneau cu variantele lor de explicatie, ne-am
preluat cartelele magnetice si am urcat la etajul 23. Sticla de un litru
juma’ de Evian in camera costa doar 6 euro juma’.
A doua zi, dupa lungi preumblari
printre tarabe si tarabute (remember piata Cringasi ? ce vremuri….),
dupa cele 30 de secunde de reculegere in memoria Ozone, ne revarsam in
cartierul indian, pe strazile cu magazine discount, poate ca asa arata
angroul Europa in versiune oras, vinzatorii te trag de mineca si-ti
propun oferte care mai de care; atentie la ce cumperi, mai bine compara
preturile in mai multe magazine si alege mai tirziu, in speranta ca vei
regasi magazinul cu oferta cea buna si mai ales nu te lasa atras in
plasa vreunui croitor. Caldura mare, nenica, pe strazi vezi tot felul de
umbrele (care la noi ies de obicei pe ploaie) la purtator, la orice ora
e full, de parca oamenii astia n-ar munci.
Prima zi e dedicata cumparaturilor
asa ca ne preumblam pe strazi identice si cautam cadouri in piata de
noapte, pe Temple Street, chinezarii ca sa ne creada familia ca am fost
in China.
Pe strazi mai circula si masini,
de regula pe stinga, ca la englezi, prin urmare volanul e pe partea
dreapta, chestie care m-a tulburat atit de mult ca nu mai stiam unde e
locul mortului.
Dupa autobuzul hotelului dorim sa
incercam si alte senzatii tari, asa ca luam metroul. Sint doar citeva
linii, fiecare sens e numerotat ca sa fie totul mai clar, in metrou
traseul e afisat deasupra fiecarei usi iar statiile sint reprezentante
de beculete care se aprind, mai simplu nu se poate. Nu dai buzna in
metrou imediat ce ajunge in statie, pe motiv ca sint usi de sticla ce
culiseaza mai intii intr-o parte si alta si mai apoi se deschid si usile
metroului lung cit o zi de post atit la propriu cit si la figurat. Daca
esti orb ai incurcat-o: tichetele se obtin doar de la masini automate
si se pastreaza pina la sfirsitul calatoriei cind vor fi inghitite de
masinaria care te lasa sa iesi din metrou. Daca ai reusit sa iesi din
metrou (nu uita sa ceri ghidul cartierului la Customer Service, tot
acolo schimbi si banii daca nu ai monedele necesare pentru distributorul
de tichete), sigur dai peste una din sutele de pasarele aeriane (nu
zburatoare). Noi am nimerit hotelul, a treia oara chiar din prima (bine,
am trisat putin, ca era noapte si se vedea firma luminoasa de la o
posta), dupa ce ne-am ratacit putin printre strazi si cladiri trase la
xerox, pe fiecare strada existind o biserica sau scoala catolica.
Hotelurile incep cam de la etajul 3, pina acolo sint parcari si centre
comerciale. Pe strazi nu prea vezi masini parcate, in afara taxiurilor
si autobuzelor (n-am vazut in viata mea asa o mare cantitate, cre’ca
sefii de Ratb ar putea sa implementeze cu succes modelul chinezesc).
Zgirie-norii lor musai ca au parcari subterane (supraetajate am vazut,
chiar si pentru autobuze), altfel nu vad cum s-ar volatiliza masinile
peste noapte ca sa reapara a doua zi.
De mincat am mincat intr-o crisma
pe care am gasit-o pe traseu, ne-am propus sa mincam o supa si sa ne
refacem mai tirziu intr-un restaurant. Aici tot meniul afisat pe pereti
era scris in chineza, am descifrat si niste cifre arabe, probabil
preturile, si am avut noroc sa dam peste o chelnerita care vorbea doua
boabe de engleza si care a avut amabilitatea sa ne aduca un bol cu supa
ca sa ne dam seama daca asta vrem cu adevarat. Normal, paharele de ceai
din partea casei sau nu, ca cine intelege ce scrie pe nota lor de
plata!?
Si asta nu-i nimica.
A doua zi ne-am deplasat in
metrou, ca eram tata si mama lui, pe insula Hong Kong, noi fiind cazati
pe continent. Sa vezi acolo zgirie-nori, pasarele (tot nezburatoare),
trafic nebunesc, sediile tuturor bancilor din lume (alea care conteaza),
sa tot stai gura casca si cu capu’ dat pe spate, in speranta c-o sa
vezi virful multietajatului. Multe autobuze chiar si tramvaie cu doua
etaje, cel superior fiind inchis sau descoperit, dupa o logica pe care
nu am prins-o. Pentru o viziune completa asupra Hong Kong-ului si o
panorama pe masura, am urcat pe Peak, adica in virf, cum ii spune si
numele. Pentru aceasta trebusoara am luat tramvaiul funicular, motiv de
mare mirare la contactul vizual cu cladirile inclinate spre 45 de grade,
pe vapor n-am trait asa ceva, a trebuit sa ma catar in virful muntelui
chinezesc ca sa vad cum e. De atita caldura vedeam orasul ca in ceata,
adica partea building a insulei si un pic de mare cu ambarcatiunile de
rigoare. Coborirea a avut si ea farmecul ei, noi plasindu-ne in primul
rind, in spatele vatmanitei care-si contabiliza chenzina, iarasi turnuri
din Pisa si senzatii tari, aparate de fotografiat care mitraliau tot ce
misca (un fel de a spune), Muzeul figurilor de ceara al lui Madame
Toussaud pe care l-am ignorat pe motiv ca noi avem originalul la Paris,
i-am vazut totusi pe alde Bruce Lee si Jackie Chan, apoi autobuz
supraetajat (cu gindaci clandestini) si directia Aberdeen ca sa vedem
celebrul restaurant plutitor prezent in mai toate filmele celor doi
super-actori mai sus mentionati. Evident, pentru ca e mai ieftin
transportul in comun decit burghezul taxi, ca peste tot, in schimb
taximetristii nu sint ranchinuosi si ne indicau autobuzul cel bun
exagerind fireste durata calatoriei.
Bineinteles ca nu am ajuns chiar
unde voiam, dar tot am avut parte de shopping si de o bodega unde am
mincat bine, spre surprinderea mea continua, poate ca asta e paradoxul
chinezesc: cu cit e mai murdar restaurantul, cu atit mincarea e mai
buna. Sfat: oriunde ati fi in China, nu uitati sa aveti la purtator un
sul de hirtie igienica, asa cum am vazut eu pe masa unui concetatean
de-al lor, servetele pe masa nu exista, la buda hirtia e optionala, in
schimb, fratilor fumatori, in sfirsit am invins: un restaurant ofera
spatiu (atentie mare!!!) pentru nefumatori, doar daca are mai mult de
200 de locuri, ceea ce presupune un oarecare efort, asa se face ca
intrebarea „se fumeaza aici?” e superflua, tre’ sa treceti fara
menajamente la „o scrumiera, va rog”. Si-am mai vazut o alta chestie
care in Europa tine de antichitate (exceptie facind club Fire si Vama
Veche): in toaleta exista scrumiera!!! In schimb este absolut interzisa
consumarea de bauturi si mincare in mijloacele de transport in comun,
cred ca se pedepseste mai dur decit fumatul.
Am ajuns si la celebrul
restaurant, dupa un templu si o alta calatorie cu autobuzul, acoperit de
data aceasta, agrementata de un incident cu un alt autobuz cu un
gabarit la fel de depasit, care s-a soldat cu o discutie (amiabila?
injurioasa? politicoasa? revolutionara?) intre cei doi soferi, am sarit
la timp din autobuz, ne-am plimbat pe faleza si-apoi ne-am lasat
convinsi de un taxi plutitor sa ne plimbam pe canal. Astfel am avut o
viziune circulara asupra restaurantului plutitor (nu se poate sa nu-l
stiti, se numeste Jumbo), din fata liceu din spate ghetou, si am
cunoscut cartierul la fel de plutitor al pescarilor (am presupus eu):
adica oameni care traiesc cu catel (am vazut vreo 2 exemplare) cu purcel
(mai degraba ghivece de flori pe care ghidul nostru ni le arata foarte
incintat) pe ambarcatiuni mai mari sau mai mici. O alta solutie de
importat pentru eradicarea crizei de locuinte. Am vazut de asemenea si
singurul exemplar ramas din barca lor traditionala cu pinze.
Inapoi la hotel, la un restaurant
pe care ni l-a indicat un receptionist ca fiind bun „in afara de
restaurantul nostru, ofcourse”, unde am avut nefericirea sa comand
acelasi fel de mincare ca la prinz (pentru ca un meniu, chiar scris in
engleza, nu spune mare lucru despre felul de mincare, in afara de
ingrediente, si pentru ca acelasi fel de mincare poarta nume diferite am
tras eu concluzia), apoi la o terasa, unde snacksurile puse pe masa
(ceea ce la noi se traduce prin „din partea casei”) costau cit o bere.
Noaptea pare la fel de agitata ca si ziua, la miezul noptii autobuzele
circula cu aceeasi frenezie (eu ma gindeam numai la 66-le pe care-l
asteptam si nu mai venea, la colt pe Armeneasca, seara dupa ora 11),
karaokele rasuna de peste tot, cetatenii isi fac promenada si se mai
aseaza la o bere (ei nu sint tepuiti cu alunele alea la suprapret).
Una
peste alta, Hong Kongul este o experienta care merita traita, si inca
n-am vazut tot! Pentru ca ne astepta o alta calatorie in avion:
Hong-Kong-Paris.
Dupa
Paris-Panama in avion, dupa ce am traversat Pacificul in vapor, in 40
de zile turul lumii a fost complet.
